Mâna care lasã urme cu pecete

În 1996, Jacque Derrida a fost, din pãcate, prima ºi ultima oarã în România. A vizitat ºi Craiova, unde a primit titlul de doctor honoris causa al Universitãþii craiovene rostind o memorabilã conferinþã cu titlul „ªansa ºi ospitalitatea“. Am luat dejunul în Sala Maurã de la restaurantul Minerva, l-am condus apoi la Biblioteca Omnia, cãreia voia sã-i doneze cãrþi ale sale, am vizitat Muzeul de Artã din Craiova, în Palatul Jean Mihail, unde a acceptat sã fie fotografiat în faþa unui altar ortodox, lângã bustul lui Eminescu, în sala colecþiei Þuculescu ºi, fireºte, a þinut sã vadã mai cu seamã colecþia „Brâncuºi“, tezaurul Muzeului de Artã craiovean. Cum ne mai rãmãseserã doar douã ore pânã la plecarea trenului la Bucureºti, dupã o zi obositoare pentru el, nu a vrut sã se odihneascã, aºa cum îi propuneam, ci, vãzând aglomeraþie, mai ales tineri, la ieºirea din curtea Palatului Jean Mihail, m-a întrebat ce se întâmplã acolo, de ce este atât de multã lume. Erau, de fapt, cei veniþi la Galeriile  UAP din Craiova, la vernisajul unei expoziþii de artã plasticã a tinerilor plasticieni craioveni. S-a arãtat interesat sã vadã expoziþia. Tinerii creatori craioveni, minunaþi de onoarea ce li se fãcea, l-au întrebat care lucrare din expoziþie i-ar plãcea. Voiau sã-i ofere marelui gânditor, în semn de preþuire ºi pentru cã le onorase expoziþia cu prezenþa sa, o lucrare expusã. Derrida, vãdit stânjenit, a dat roatã expoziþiei, înconjurat de tinerii artiºti care expuneau, zãbovind mai mult în faþa câte unei lucrãri. „Asta vã place?“ - întrebau tinerii plasticieni. „Toate sunt reuºite“, rãspundea mereu Derrida, stânjenit ºi dându-ºi seama cã nu poate scãpa fãrã sã-ºi aleagã o lucrare. Însã de fiecare datã trãgea mai mult cu privirea spre un tablou anume. „Ãsta vã place cel mai mult, nu-i aºa?“ „Da“ – a rãspuns hotãrât pãrintele decons­tructivismului. Era o picturã pe pânzã, personaje conturate ºi translucide mai mult, un bãrbat, aflat în mijlocul a douã prezenþe feminine, totul în nuanþe de albastru dominant, o picturã pe pânzã semnatã S 13: Silviu Bârsanu. Am revãzut tabloul în ’99, în casa lui Derrida, de la Ris-Orangis, lângã Paris; era aºezat între rafturile bibliotecii de la mansarda locuinþei sale.

Am reamintit aceastã povestioarã memorabilã pentru a spune cã Silviu Bârsanu este, cred, singurul tânãr artist român care are o pânzã pictatã de el în casa lui Derrida. Îi stau alãturi, numeroase, minunatele lucrãri ale Wandei Mihuleac, o strãlucitã ºi foarte cunoscutã artistã, de origine românã ºi ea, aflatã de ani buni la Paris.

Mâna care lasã urme, semnând S 13, iese în evidenþã, are pecete. Silviu Bârsanu este un Plãsmuitor. Unul autentic, „nãscut iar nu fãcut“, ºi mai întotdeauna vizat de har. Cã picteazã dimensiunea sa plãsmuitoare fundamentalã, încã de la debut -, ori respirã adânc în zonele rarefiate ale sculpturii, ale graficii, sau vitraliului, cã nãscoceºte, atras de lumea obiectelor, în zariºtea happening-ului ori a instalaþiei ingenioase, plãsmuirile sale au pecete – ceea ce este esenþial în lumea artei, acum ºi dintotdeauna. Plãsmuirile sale sunt recognoscibile, au marca, urma, S 13.