Mihai Şora este un mare învingător. A trăit exemplar 106 ani învingând timpul şi vremurile şi întruchipând, aşa cum doar el ştia, în marea sa înţelepciune, basmul românesc Tinereţe fără bătrâneţe… A vrut mereu să ne înveţe şi pe noi, cei din preajma sa, cum se scrie acest basm. Cu o cultură şi o profunzime fără egal, şcolit la operele marilor gânditori ai lumii pe care i-a topit în propria-i gândire, ca nimeni altul, când îi ceream câte un sfat, aflat eu la o strâmtoare a vieţii, îmi spunea: „pune grijile între paranteze” (lucru lesne de făcut pentru el, fenomenolog de frunte), „dă toate necazurile la spate” – şi îmi făcea un semn cu mâna, trecând-o lent din faţă la spate.

Pentru mine, el a fost Dascălul, Mai Ştiutorul, prin excelenţă. În anii ‘80, când Constantin Noica visa la cultura de performanţă pentru tinerele minţi din ţara noastră, în plină epocă ceauşistă, mi-a dat o scrisoare de recomandare, adresa şi telefonul unde-l pot găsi pe dl Mihai Şora. Nu auzisem de el, publicase o singură carte în România, după cea de la Gallimard în 1947, în colecţia Bibliothčque de la Jeune Philosophie, dar în ţară, aici, noi, cei tineri, îl citeam pentru prima oară cu câte un eseu de mare profunzime din Viaţa românească care contrasta evident cu tot ce se scria acolo. Discret şi de o civilitate ireproşabilă, model de moralitate, pentru mine şi pentru atâţia tineri mai apoi, Mihai Şora mi-a îndrumat paşii discret, fără imperative, fără să-mi ceară vreodată să fac un gest anume, să semnez vreun protest, să votez în vreun fel ori să scriu ceva la comandă. Tăcea mai mereu, lăsându-l pe olteanul limbut din mine să peroreze vrute şi nevrute, şi părea a-mi spune mereu, ca un guru înţelept din Tibet, cu care şi semăna de fapt, ceva de genul: stai lângă mine şi doar upanişază!

Spre deosebire de Noica, în faţa căruia, la prima întâlnire de la Păltiniş, m-au trecut toate apele, la examenul cel mai aspru – cum mi s-a părut mie atunci, la 25 de ani – desfăşurat pe durata unei plimbări de o oră şi ceva în jurul Păltinişului, timp în care, deambulând, trebuia să dau seama „ce ştiu şi ce vreau” în cultura de performanţă, domnul Şora la prima întrevedere nu m-a întrebat nimic, nici dacă ştiu greaca şi germana, m-a ascultat minute-n şir şi mi-a dăruit la despărţire un Charles Péguy după ce îmi va fi arătat biblioteca sa imensă şi descumpănitoare. În câteva rafturi aflate mai înspre intrarea în apartamentul său din strada Jules Michelet, stăteau ordonate cronologic sutele de volume apărute în Biblioteca pentru toţi, colecţie reluată, restructurată şi pusă-n operă sub conducerea lui. O carte pe săptămână, un mare nume al culturii universale tradus în româneşte, tipărit în foarte bune condiţii şi la un preţ care îngăduia oricărui român să cumpere câte o carte la fiecare sfârşit de săptămână. Nu cred că există în România o bibliotecă în care să nu fie măcar un volum din această colecţie.

Pentru cei doi fii ai mei, dl Şora a fost deopotrivă bunicul acela din poveste, visat de orice copil. Cum părinţii noştri, mai cu seamă taţii, au avut parte de o bătrâneţe nu prea lungă, fiii noştri s-au bucurat de prezenţa domnului Şora nu doar în vremurile tulburi de dinainte de ‘90, ci şi după, când a devenit o personalitate marcantă a vieţii politice româneşti, un reper de moralitate, prezenţă vie în noua noastră cetate. A fost primul ministru din primul guvern postdecembrist care şi-a depus demisia după descinderea minerilor în Bucureşti. Domnul Şora venea la noi nu doar în timpul profesoratului meu şi al Doinei la Calafat, unde fuseserăm repartizaţi după absolvirea filologiei craiovene, dar şi mai târziu, la Craiova, când eram redactor la revista Ramuri condusă de Marin Sorescu sau după anii ‘90, când mi-am început cariera universitară, dar şi experienţa directoratului la conducerea editurii Scrisul Românesc. Atunci, domnul Şora, despovărat într-un fel de îndatoririle politice, mi-a fost sfătuitor apropiat în conturarea unei strategii culturale, a unor proiecte editoriale.

Nu numai că a condus colecţia Theta-Eseu de filosofie a editurii craiovene, dar a publicat el însuşi câteva cărţi cu mare ecou atunci sub sigla editurii Scrisul Românesc. Domnul Şora era nelipsit de la noi în preajma marilor sărbători, de Paşte ori de Crăciun, dar uneori şi-n restul anului, când îl invitam la Craiova implicându-l în diverse proiecte culturale la Biblioteca Franceză Omnia, unde venea cu mare plăcere, ori pe malul Dunării, la Cetate, unde Mircea Dinescu ne aştepta de fiecare dată cu aceeaşi caldă ospitalitate. Sau cum pot uita vreodată Crăciunul petrecut împreună cu domnul Şora şi Luiza la Aţel, unde Ioana Crăciunescu, prietena, poeta şi actriţa dragă nouă, ne invita adesea? Ori vacanţele petrecute laolaltă la casa de vacanţă a scriitorilor Zaharia Stancu de la Neptun, unde domnul Şora l-a învăţat pe Bogdan, fiul nostru cel mare, cum poţi găuri cu un ac scoicile fără să le spargi, cum să respiri înotând fără teamă în valurile mării, ori câte şi mai câte alte lucruri, numai de Mai Ştiutor ştiute.

Citesc acum, pe pagina de Facebook, cuvintele pline de emoţie ale Luizei, soţia sa, care i s-a devotat întru totul în ultimii lui ani de viaţă. Întâmplarea face ca această veste să cadă năucitor într-un moment în care sunt în Bucureşti, împreună cu Ioana Crăciunescu şi fiul meu cel mic, Mihai. Trişti şi tot vărsând câte un strop din paharul nostru de vodcă, pentru sufletul dlui Şora, hotărâm că nu se cade să fim copleşiţi de durere şi ne întrebăm ce ne-ar fi sfătuit dl Şora însuşi într-un astfel de moment îndurerat. Convenim că, în înţelepciunea şi seninătatea sa fără egal, Mai Ştiutorul ne-ar fi spus vorbe de felul acesta: nu fiţi trişti că am trecut la cele veşnice, ci bucuraţi-vă că am trăit fără mari suferinţe 106 ani, lăsând în urmă câteva cărţi de metafizică, originale şi de mare profunzime, am adăuga noi şi învingând, astfel, timpul şi vremurile.

Odihneşte-te în pace şi lumină, iubite domnule Şora!

25 februarie 2023