Ce este poezia? Provocat să răspundă ex abrupto la o astfel de întrebare, la iniţiativa revistei italiene Poesia, care îşi deschidea fiecare nou număr al său printr-o tentativă de a răspunde, „în câteva cuvinte”, la întrebarea che cos’č la poesia?, Derrida concede că nu ar putea pune în discurs o conturnare a esenţei poeziei decât cunoscând şi recunoscând că va trebui să renunţe la cunoaşterea dobândită şi să poematizeze un posibil răspuns, „în două cuvinte”, ca sub imperiul unei dictări, dând trup verbal unei voci venite de dincolo de cunoaşterea discursivă, o voce dictată, aşadar impusă, spusă şi respusă, consubstanţială poeziei, ea însăşi dictare. „Învaţă-mă pe de rost !” – pare să ne dicteze poezia. Învaţă-mă (imparare a memoria)! Rosteşte-mă, spune-mă şi respune-mă ! Scrie şi rescrie vocea mea care îţi dictează, care vine parcă din lăuntrul tău dar nu îţi aparţine întru totul, o voce survenită din afară dar care are ecou doar prin inima ta şi prin rostirea ta.

Şi atunci, ce este poezia? Care este răspunsul tău la această întrebare, dincolo de orice discurs teoretic, filosofic, hermeneutic sau poetic? „Poetic fiind – precizează Derrida, retrezind ecouri heideggeriene, de care însă se va delimita – răspunsul se vede dictat. Iar pentru asta menit să se adreseze cuiva, doar ţie, ca fiinţă pierdută în anonimat, între oraş şi natură, o taină împărtăşită, deopotrivă publică şi privată, absolut şi una şi cealaltă, abstrasă dinafară şi dinăuntru, nici una, nici cealaltă, animal aruncat pe drum, absolut, solitar, rostogolit ca un bulgăre în jurul său şi în preajma sa. Tocmai de aceea poate fi zdrobit, el, ariciul, istrice.” (Jacques Derrida, Points de suspension. Entretiens, Galilée, Paris, 1992, p. 304)

Dar şi poematizând, răspunsul trece şi el prin inima şi prin rostirea idiomaticului, aparţine câte unei limbi, cea în care gândim şi căutăm să răspundem, să rostim şi să rostuim, să punem în rost ceea ce cade sub raza gândului, aici – poezia. Dându-i ocol, întrebând şi căutând posibile răspunsuri la întrebări de felul ce este aceasta? (ti esti? was ist? qu’est-ce que…, istoria, episteme, philosophia, poesia). De fapt, întrebarea întrebărilor, cea dintâi întrebare, care deschide şi dă zare spre toate posibilele răspunsuri rostite sau nerostite.

Învaţă-mă pe de rost! – ne dictează poezia, nouă, vorbitori de limbă română. Apprendre par coeur, spun francezii. To learn by heart, zic englezii. Hafiza a’n zahri kalb, se exprimă arabii, cu toţii simţind şi gândind mai aproape inima. A învăţa pe de rost, rostim noi, apăsând pe cuvântul rostire.

Ce este poezia ? Iarăşi «în două cuvinte», aşadar deopotrivă mai lesne de ţinut minte, «pe de rost» sau «pe dinafară», dar nu pe dinafara rostirii, ci înlăuntrul ei, tot prin cuvinte. În oricare dintre limbi am spune-o, două axiome par a ni se impune, la o primă scrutare a orizontului poeziei.

Prima axiomă : «1. Economia memoriei : un poem trebuie să fie scurt, eliptic prin vocaţie, oricare i-ar fi întinderea obiectivă sau aparentă.» (Ibid. p. 304). Asemenea ariciului nostru, strâns, înfăşurat şi retras în jurul său, în preajma sa, poemul este o abstragere din real şi din cotidian, o comprimare a experienţelor trăite şi resimţite prin inimă, o implozie a timpului trăit şi redat într-o chintesenţă a clipei, o coagulare a discursivităţii limbajului cotidian într-un sâmbure de verbalitate, o rostuire a rostirii într-o armonie a vocabulelor, clinchet cristalin de sunete armonice, retras asupra-şi şi suficient sieşi, dincolo sau dincoace de real, de referenţial, de ideatic, o sym-phonie care se impune inimii, minţii, urechii şi care îţi dictează să o «înveţi pe de rost», să o păstrezi şi să o reproduci întocmai, să o nemureşti şi să o perpetuezi prin propria-i rostire, dictată parcă de o altă voce, a ta totuşi şi mereu alta. Ariciul nostru poematic străbate astfel timpurile, când la pas, ieşit din ghemul său protector, dar ameninţat să fie devorat, când rostogolindu-se, strâns în carapacea sa cu ţepi, pe drum, riscând însă acum să fie zdrobit sub greutatea vreunui vehicul.

A doua axiomă : „2. Inima. Nu inima dinlăuntrul frazelor care curg nestingherite între vorbitori şi se lasă traduse în toate limbile. Şi nici pur şi simplu inima din arhivele cardiografice, obiect al ştiinţelor sau al tehnicilor, al filosofiilor şi discursurilor bio-etico-juridice. Poate nici inima din Scripturi sau cea a lui Pascal, nici măcar, e şi mai puţin probabil, cea pe care o preferă Heidegger. Nu, o poveste de „inimă” poetic învăluită în idiomul lui „apprendre par coeur”, cel al limbii mele sau al alteia…” (Id.ibid.).

Două axiome într-una singură, de fapt, gândeşte Derrida, căci cea de-a doua axiomă este deja cuprinsă în prima. „Poeticul, s-o spunem, ar fi ceea ce tu doreşti să înveţi, dar de la celălalt, graţie celuilalt şi sub dictare, pe de rost (par coeur). Nu este aceasta, deja, însuşi poemul, atunci când un gaj este dat, survenire a unui eveniment, în chiar clipa în care traversarea drumului numit traducere rămâne la fel de improbabilă precum un accident, intens visată totuşi, dobândită tocmai acolo unde se lasă dorit ceea ce ea promite întotdeauna?” (Ibid., p. 305).

Pe acest bulevard sau autostradă a traducerilor, unde ne pasc atâtea pericole, unde se poate pierde însăşi fiinţa ariciului nostru poematic, zdrobit de propria-i fragilitate, noi, vorbitorii de limbă română, gândind sub dictarea idiomaticului nostru, venim să adăugăm o a treia axiomă, care doar ea le cuprinde pe celelalte două:

3. Rostirea. Oricât de eliptic şi de scurt ar fi un poem (întâia axiomă), spre a fi uşor de ţinut minte, de învăţat „pe dinafară” şi de reprodus „pe de rost” (par coeur”, „by heart”…), de transmis de la unul la altul, de la inimă la inimă, prin inimă (a doua axiomă), el trece invariabil prin rostire, care doar ea rostuieşte şi pune în rost lucrurile, experienţa trăită şi sublimată într-o muzică unică a cuvintelor, scrise sau spuse, perpetuând vocabulele armonice făcute snop în rostirea aleasă a poemului dictat, memorat şi re-produs pe de rost.

Unicitatea rostirii poematice. Când un poem este pe placul inimii tale, îţi cere parcă să-l păstrezi şi să-l transmiţi în forma sa singulară, cu sentimentul că este unica expresie cu putinţă a inimii, să îl perpetuezi aşadar în „literalitatea vocabulei”: „ai vrea să reţii pe de rost o formă absolut unică, un eveniment a cărui intangibilă singularitate nu mai desparte idealitatea, sensul ideal, cum se spune, de corpul literei. Dorinţa acestei nedespărţiri absolute, nonabsolutul absolut – aici respiri chiar originea poeticului. De unde rezistenţa nesfârşită la transferul literei pe care animalul, în al său nume, îl reclamă totuşi. Aceasta este spaima ariciului… De unde profeţia: tradu-mă, veghează, păstrează-mă încă puţin, salvează-mă, să părăsim autostrada” (Ibid., p. 306). Aşa se iveşte injoncţiunea actului de a învăţa pe de rost, de a memora poemul în unicitatea rostirii sale poematice, cu spaima de a nu se pierde, pe autostrada traducerilor, bunăoară (traducerea ca imposibilitate posibilă), de a nu pieri în vacarmul discursurilor cotidiene, în cenuşiul limbajului uzual şi uzat, acolo unde cuvintele trimit la lucruri, unde numele numeşte un referent, mereu un dincolo sau dincoace de rostire, realul oglindit în cuvinte. Or, asemenea ariciului nostru poematic, poemul tocmai aceasta este : rostirea însăşi centrată asupra-şi, în care sensul şi litera devin un tot indivizibil, ca într-o incantaţie, o liturghie, o rugăciune pe care o spui şi o respui, mereu şi mereu.

Gândul pe care-l desfăşurăm aici, dând ocol poemului, nu este filosofie – în înţelesul rigid ori doctrinar al filosofilor de catedră – necum filosofare în marginea poeziei. Gândul desfăşurat aici implică mai degrabă o altă înţelegere a filosofiei, un alt concept al ei, un alt viitor (lat. venire) şi o altă, de-acum, sarcină şi abordare a ei. El presupune şi desfăşoară mai curând o aventură filosofică (lat. advenire, adventura), în măsura în care prin aceasta înţelegem ceea ce vine, ceea ce sur-vine, că o vrem sau nu, într-o scrutare întrebătoare, ori de câte ori raza gândului cade, în dorinţa de a lumina o cale investigată, pe problematica limitelor, a marginilor, mereu bruiate şi neclare, care despart ceva de altceva, poezia de non-poezie, literatura de non-literatură, poezia sau literatura de filosofie, tocmai acolo unde acestea se întretaie, se despart pentru a se reîntâlni la răspântiile limbii, în aventura limbii (iarăşi advenire, adventura), şi ea deopotrivă poetică sau literară ori filosofică. Şi tocmai această indistincţie a frontierelor ne provoacă, incită cel mai mult la gândire.

A încerca să răspundă la întrebări de genul „Ce este filosofia?” sau „Ce este literatura, poezia?” nu înseamnă a rămâne strict înlăuntrul discursului aşa-zis filosofic sau al discursului teoriei literare, retoricii, poeticii. Întrebările înseşi nu sunt nici întru totul filosofice, nici întru totul literare. Scriitura pe care o impune tentativa de a răspunde la astfel de întrebări nu este nici una pur şi simplu filosofică, nici una pur literară. Cei care susţin cu rigiditate protejarea unei autorităţi instituţionale a filosofiei, revendicând autonomia instituţiei academice cu numele „filosofie” – dacă aşa ceva a existat vreodată – o instituţie căreia îi rezervă şi îi atribuie un limbaj propriu, formalizabil, argumentativ şi demonstrativ, care să fie clar delimitat de discursul ficţional, metaforic, aceştia ignoră însăşi sarcina filosofiei, mereu nevoită să răspundă la alte şi alte provocări. Aşa cum într-un text zis filosofic putem întâlni urme literare, ficţionale, metaforice, tot astfel, într-un text numit literar pot fi identificate filosofeme, concepte, o logică a demonstraţiei aparţinând îndeobşte discursului filosofic. Iar, dincolo de toate, filosofia trece prin idiomatic, se rosteşte şi se scrie într-o limbă naturală şi nu într-un limbaj pur, scutit de orice contaminări, care să fie riguros formalizabil şi universal.

Ceea ce cade aici sub raza gândului conduce la o altă determinare a poemului, survenită dintr-un alt mod de a-l privi, cu vigilenţă şi cu temere, în viitorul său, vizibil de pe-acum printre cutele şi în pliurile rostirii, un răspuns poematic care nu mai face recurs la memorie, la cultură, la discursul onto-teo-logiei, ca depozitar al metafizicii occidentale, un posibil răspuns care ignoră bibliotecile poeticilor, incendiindu-le pentru a le da uitării, preamărind amnezia, spre a ajunge la o cunoaştere desprinsă de cunoaşterea dobândită, dincolo de ea dar laolaltă cu ea. Ce vom numi, aşadar, poem, de acum încolo, care sunt şi vor fi noile determinaţii ale poemului?