Gândire şi poetizare (II)

Într-o reluare a „primei versiuni” a cursului său, Heidegger aduce câteva precizări în privinţa rostului acestui curs, menit a ne introduce în sfera gândirii, urmând, deopotrivă, calea poetizării. Pentru el, „ucenicia pe drumul gândirii” vizează un singur lucru: ca gândirea să devină mai limpede pentru noi şi, totodată, să sporească acea claritate pe care o vizează un asemenea demers. Dar această ucenicie pe calea gândirii poate urma, eram deja avertizaţi, mai multe poteci. Titlul cursului ales de profesorul Heidegger era „A gândi şi a poetiza” deşi, de obicei, se spune într-o ordine inversă, a poetiza şi a gândi, aşa cum se spune, îndeobşte, că germanii sunt „un popor de poeţi şi de gânditori”. Însă a vorbi la modul general despre gândire şi poezie conduce spre un discurs general, dacă nu luăm în seamă gândirea unui gânditor anume şi, totodată, poezia unui poet anume, punând deci faţă în faţă numele lui Nietzsche şi al lui Hölderlin. „Dar de ce nu Kant şi Goethe ?” – se întreabă Heidegger. Şi tot el ne conduce spre un posibil răspuns. „Din capul locului, să remarcăm dintr-un unghi cu totul exterior : Nietzsche este gânditorul care gândeşte ceea ce este acum. Hölderlin este poetul care poetizează ceea ce este acum”1.

Dacă vrem să rămânem fideli gândirii nietzsheene, avem datoria să gândim, în prelungirea gândului său, ceea ce el numeşte „gândul gândurilor”, adică „eterna reîntoarcere a identicului”. Pentru a urma firul acestui gând, Nietzsche a poetizat figura lui Zarathustra. Concluzia lui Heidegger este una memorabilă şi ea a făcut carieră în toată filosofia postheideggeriană : „În alte timpuri şi înaintea sa, niciunde o figură nu a fost poetizată în gândirea metafizicii occidentale. Acest lucru nu devine necesar decât în inima împlinirii metafizicii timpurilor noi ale metafizicii în general (s. n.). Că acest a poetiza devine necesar este semnul împlinirii metafizicii occidentale. În metafizică, faptul de a poetiza a avut deja loc, într-o bună zi, deşi în alt fel, dar numai o singură dată : anume la începuturile metafizicii occidentale, în gândirea lui Platon. Platon îşi poetizează <<miturile>>”2

Pentru Heidegger, filosofia unui gânditor este adevărată (wahr) în măsura în care aceasta ia şi, deopotrivă, dă seamă de ceea ce survine fiinţei, aici şi acum, şi păstrează (wahrt) în rostire această survenire a fiinţei. Salvgardarea fiinţei şi păstrarea ei în limbă (căci doar ea este „casa fiinţei”!) constituie adevărata glorie a filosofiei: „Dieses andekende Wahren des Seins ist die Wahr-heit der Philosophie”3 Altfel spus, orice filosofie autentică trebuie să-şi desfăşoare discursul în jurul întrebării Ce este acum? şi să fie un răspuns dat acestei întrebări puse Dasein-ului historial al omului. O frază scrisă de Nietzsche în toamna anului 1888, conţine in nuce, consideră Heidegger, deopotrivă experienţa fundamentală şi tonul fundamental ale filosofiei nietzscheene. Iată această frază: „Aproape două mii de ani şi nici măcar un singur zeu nou!”. Sentinţa neitzscheană este cu adevărat una esenţială căci ea ne spune mai mult decât spunea des întâlnita sintagmă, prezentă în mai multe locuri din cuprinsul scrierilor sale: „Dumnezeu a murit!”. Ea deplânge nu numai dispariţia divinităţii, ci afirmă totodată un gând mai adânc, anume că zeii sunt „creaţii” ale oamenilor, plăsmuiri pe măsura „talentelor religioase” ale diferitelor popoare. Această sentinţă vine ca un corolar al unei judecăţi mai ample: „Faptul că rasele puternice din Europa de nord nu au respins dumnezeul creştin nu face deloc onoare talentului lor religios, ca să nu mai vorbim în termeni de gust. Ele ar fi trebuit cu necesitate sa-i facă de cap unei astfel de odrasle a decadenţei [reprezentarea divinităţii creştine în opinia lui Nietzsche], bolnăvicioasă şi decrepită. Însă un blestem, care le-a împiedicat să-i facă de cap acesteia, apasă deasupra lor: ele au dobândit boala, bătrâneţea, contradicţia în toate instinctele lor, – niciun zeu, de atunci şi până azi, nu a fost creat de ele”4.

Nietzsche însuşi subliniază cuvântul „creat”, tocmai pentru a întări gândul că, pentru el, creaţia, năzuinţa creativă – sau, cum o va numi Blaga, acel nisus formativus – constituie o dimensiune esenţială a umanităţii. Ceea ce vrea să ne spună filosoful, cel care ne propune o reevaluare a tuturor valorilor, este nu atât că zeii sunt plăsmuiri ale omului, ci mai degrabă că în om sălăşluieşte, ca dat esenţial, forţa de a plăsmui. Putem da curs, fireşte, spiritului nostru critic, cum face şi Heidegger. Putem
să-i reproşăm, dintr-o perspectivă creştină, nu numai impietatea sau duritatea termenilor cu care îşi nuanţează acest gând. Putem să ne întrebăm şi ce se poate ascunde în spatele unei sintagme precum „talent religios”; cum putem numi „religios” ceva care, socotit un dat înnăscut, nu mai este legat de divinitate, care doar ea conferă dimensiunea religioasă (religo), legându-ne, prin credinţă, pe noi, fapturi pământene, de spaţiul celest divin? Dar aceste întrebări, puse, e adevărat, cu temei, însă într-alt loc al reflecţiei noastre, pot estompa strălucirea gândului dintâi care înalţă omenescul, în fond, la dimensiuni creative apropiate divinului. „Căci ceea ce trebuie să vedem în primul rând şi să percepem – scrie Heidegger – are o dublă valenţă: pe de o parte, anvergura gândului despre om ca <<acela care creează>> şi anvergura a ceea ce este „creativ” în el; pe de altă parte, originea historială a acestui gând, adică în acelaşi timp ceea ce constituie temeiul său <<metafizic>>”5.

Adâncimea şi dimensiunea metafizică a gândului nietzschean – într-adevăr, o primă reaşezare a valorilor – vine şi din aceea că, pentru el, nu doar Dumnezeu şi zeii sunt creaţii ale omului, ci tot ceea ce este. Omul este cel care creează, el este plăsmuitorul –acesta vrea să fie mesajul nietzschean primordial. Omul este, în esenţă, omul poietic, cum îl numeam într-o lucrare mai veche. Omul poietic este plăsmuitorul prin excelenţă, cel care dă fiinţă la ceva ce nu era, este cel care, alături de natură (physis), sporeşte fiinţa, concurând creaţia naturii sau creaţia divină. O confirmare a gândului nietzschean despre om, ca fiinţă creatoare prin excelenţă, o găseşte Heidegger într-o notă, datând din acelaşi prolific an 1888, o notă strecurată într-un loc greu de reperat („unde – observă Heidegger – nu-i este locul, mai ales pentru că nu are raport cu contextul”). Şi tot el ne spune că nota la care face referire este ascunsă „în cartea, compusă de sora lui Nietzsche şi Peter Gast şi pe care o cunoaştem sub titlul Voinţa de putere, această notă este prezentată cu totul arbitrar, şi fără cea mai mică idee despre ansamblu, ca un cuvânt-înainte la prima parte a cărţii a doua şi, mai mult, fără a avea un număr, aşa cum au toate celelalte părţi reunite în vederea fabricării acestei cărţi dezastruoase (s. n.)”6. Iată şi textul acelei rătăcite, deşi importante, note: „Întreaga frumuseţe şi sublimul pe care noi le-am împrumutat lucrurilor reale şi imaginare eu vreau să le revendic ca proprietate şi producţie a omului: ca fiind cea mai frumoasă apologie a sa. Omul ca poet, ca gânditor, ca zeu, ca iubire, ca putere – : oh ! cum a dăruit el, în generozitatea sa regală, atâtea lucruri spre a se sărăci pe sine, pentru a se simţi mizerabil ! În aceasta consta până acum dezinteresul său cel mai mare: admira şi adora şi ştia să ascundă de sine însuşi că el era acela care crease ceea ce admira”7.

Ceea ce Nietzsche vrea „să revendice” de acum încolo ca atribute esenţiale ale umanităţii noastre este o zeificare fără precedent a „voinţei de putere” ca dat fundamental al omului: omul ca poet, ca gânditor, ca divinitate, ca iubire, ca putere. Tot ceea ce este sunt plăsmuiri ale omului poietic, creaţii după chipul şi asemănarea sa. Totul dobândeşte contururi antropomorfice. Genialitatea este pecetea care străluminează puterea omenescului ca o culme a devenirii omului. Comentariul lui Heidegger la citatul şi nota pe care le-am reprodus mai devreme reformulează şi pune în relief întreaga adâncime a gândului nietzschean: „Dacă introducem aici un cuvânt roman, anume cuvântul <<geniu>>, atunci recunoaştem deja celălalt lucru care este aici de gândit, şi anume originea historială a antropomorfiei şi sâmburele său metafizic. În nota lui Nietzsche se formulează în cel mai riguros mod gândirea despre omul ca <<geniu>>. Această genialitate şi această creativitate sunt semnul caracteristic şi etalonul de măsură pentru tot ce prezintă într-adevăr o valoare şi merită să fie cultivat, adică ceea ce declanşează <<cultura>> şi o constituie”8.