Ramuri bate Luceafărul şi balurile guvizilor neptunieni
de Marius Ghica
(Vacanţe de scriitor sudist, la Neptun, în vremea lui Nea Nicu) ( I )
Vara, la Neptun, la Vila Scriitorilor, vreme de două săptămâni, toate patimile, îndârjirile, nemulţumirile, invidiile şi geloziile literare se mutau pe terenul de fotbal: plaja din faţa scărilor, cum coborai de la vilă spre mare. Mai toţi scriitorii aflaţi în concediu, dar şi soţiile, mămicile, unele de mână cu copiii, la şase după-amiaza, se grăbeau spre faleză, să prindă un loc pe unica bancă de pe alee şi să asiste la partidele de fotbal pe plajă. Două echipe rivale făceau deliciul spectatorilor; de o parte erau «oltenii de la Ramuri»: Marin Sorescu, Gabriel Chifu, Constantin Barbu şi semnatarul acestor rânduri. De cealaltă parte, combătea, la fel de nesportiv şi lipsit de fair-play ca şi în viaţa literară de atunci, echipa lui Ungheanu de la Luceafărul. În jurul «căpitanului» echipei adverse se aliniau, disciplinat şi fără să crâcnească, Iulian Neacşu, Valentin F. Mihăescu şi Mihai Chicuş, un contabil prietenos şi abil, rataşat şi repede asimilat la şi de echipa unghenistă.
Pe terenul de fotbal era la fel ca şi în revistele noastre literare. Noi, cei de la Ramuri, deşi cu o apărare firavă (Marin Sorescu, stângagi nativ şi inabil, la fotbal, stătea mai mult în poartă), dar înaripaţi şi împinşi de forţa şi elanul visător ale lui Noica, Şora, Cioran, Stăniloaie (statornic prezenţi cu texte, în Ramuri) ori ale nobelisabililor traduşi sistematic de Sorescu, practicam un fotbal de înaltă clasă, cu o ţesătură de pase ingenioase, menite să-i zmintească şi să-i scoată din răbdări pe durii noştri adversari. Iar efectul era cel scontat. Marcam gol după gol, deşi eram conştienţi că scorul îl ţinea tot echipa lui Ungheanu. Croşetam urzeala de pase, eu, Gabriel şi Constantin, când nu o lua Barbu de unul singur şi, făcând cu mingea la picior un slalom perfect şi elegant printre greoii dar durii luceferişti, asemenea unui Ayala (cu care şi semăna, de altfel, mai ales cu pletele fluturate de briza mării), se oprea din cursa irezistibilă doar în poarta vajnicului Chicuş, răpus şi el, în cele din urmă, de un şut năpraznic al irezistibilului nihilist eminescolog. În ciuda faulturilor, obstrucţiunilor de tot felul, a trucurilor ungheniene, anulărilor de goluri, scorul uneia dintre partidele Ramuri versus Luceafărul, mi-l amintea deunăzi Constantin Barbu: 6 1. Cam asta era situaţia: ramuri viguroase, de o parte, şi luceferi zdrobiţi, de cealaltă parte.
În disperare de cauză, sperând măcar la o diferenţă de scor mai mică, se întâmpla ca, uneori, Ungheanu să-l înduplece şi pe Fănuş Neagu să le-ntărească echipa. Reuşea arareori să-l convingă pe neîntrecutul cronicar sportiv să coboare pe plajă; numai pentru asta şi trebuia să înfrunte vreo şaptezeci şi ceva de trepte, cât numără scara, de la alee până la nivelul plajei. Aşa încât Fănuş ajungea pe teren deja obosit, dar echipat în inconfundabila-i cămaşă cu mânecă scurtă, în carouri, cu două buzunare laterale, în fiecare aflându-se mai mereu câte un pahar de şpriţ. Vin alb, de obicei. De la el am aflat cele trei calităţi pe care trebuie să le aibă vinul: să fie mult, rece şi... gratis. Când, totuşi, Fănuş se îndupleca să se coboare la acel nivel, el, cel mai calibrat tun al cronicilor de fotbal, sorbite cu nesaţ, săptămânal, de chibiţii fotbalului românesc, noi, rămuriştii, văzând că se îngroaşă gluma, răspundeam cu o mutare surpriză, dar foarte eficientă: îl introduceam în echipă pe domnul Mihai Şora. O armă pe măsură. Tancul fănuşian era astfel uşor neutralizat de floreta neotomistă a gânditorului, căci sarea pământului a impus dintotdeauna respect, prin toleranţă şi echilibru. Rezultatul era deci acelaşi: cei din paginile Ramurilor caligrafiau în nisipul neptunian veşnica victorie asupra demonilor literaţi luceferişti. Răzbunarea lor venea însă după meci. La recepţia vilei, unde se lipea un afiş înaintea fiecărei partide de fotbal Ramuri versus Luceafărul, apărea acum, scrisă cu litere de-o şchioapă, cronica partidei. Răstălmăcită cu har de vajnicii condeieri luciferici, mistificatori ai realităţii, cronica era, într-adevăr, atât de bine scrisă, în ciuda adjectivitei cronice, încât uitai de rezultatul meciului şi rămâneai sedus de încondeierea poveştii. Doar scorul nu putea fi măsluit : şase la unu pentru Ramuri.
Masiv, dar agil, în ciuda voluminoasei aluri, cu nişte picioare herculeene, practicant cândva de judo, arte marţiale, rugby şi nu numai, Mihai Ungheanu era de departe insul care voia deopotrivă să domine, să câştige, să arbitreze, să decidă totul. El hotăra cât urma să fie de mare poarta (a lui era întotdeauna mai mică, fireşte), când trebuia să fie fault, aut, henţ, corner, chiar şi gol. Era Ungheanu până şi tabelă de marcaj, căci, fără doar şi poate, tot el, viitorul secretar general al guvernului postdecembrist, voia să decidă şi scorul final. Maestru al jocului dur cotonogeli, dat la geoale, îmbrânceli ca pe maidan mai degrabă decât joc umăr la umăr, bărbătesc , Ungheanu era şi artizanul unui întreg arsenal de trucuri şi tertipuri menit să-şi ducă echipa la victorie, cu orice preţ. În ciuda a toate, câştigam întotdeauna noi, echipa de la Ramuri. Dar cu ce preţ! Îmi simt şi acum, pe timp de ploaie şi la schimbarea vremii şi a vremurilor, o coastă din partea dreaptă (care alta?) fisurată, de un cot ascuţit, vârât în piept de Mihai Ungheanu, care, văzându-mă cum înduram răul fizic provocat de el, a vrut să-şi spele apoi păcatele oferindu-mi până la sfârşitul seriei noastre, din acea vară a anilor 80, o vodcă mare, înainte de fiecare cină. Să fie primit!
În acei ani tulburi, noi, scriitorii, şi familiile noastre găseam şi alte forme de a mai uita de griji şi nevoi, de sarcini profesorale şi practica agricolă cu elevii, de norme didactice sau norme agricole, de depănuşatul porumbului, dezgroparea, strânsul şi sortatul cartofilor, umplerea lădiţelor cu roşiile, cu căpşunile sau piersicile din grădinile şi livezile de prin preajma Calafatului, de planuri de lecţie, directive de partid, de norme şi kilograme la strânsul fierului vechi, al maculaturii, al frunzelor de dud, pentru viermii de mătase, al frunzelor de tei sau florilor de muşeţel, pentru ceaiurile noastre cincinale, de titularizări sau detaşări, de slujbe pentru soţii, de laptele Humana sau Robebi, Similact sau Gluvilact, pentru copiii noştri, de sarcini redacţionale, corecturi şi bunuri de tipar, de directive şi cenzură, să uităm, aşadar, de toate măcar pentru două săptămâni, cam cât dura pe atunci seria unui concediu la vila scriitorilor de la Neptun. Serie care începea cu un regal, pentru scriitorul român, veşnic însetat şi mereu deshidratat. Odată sosiţi la vilă, abia de ne lăsam bagajele în cameră sau la recepţie şi dădeam fuga, eu şi Gabriel Chifu cel puţin, la barul lui Achim, unde fiecare familie nou sosită putea cumpăra, dacă mai apuca, zece sticle de pepsi, pe care le puneam degrabă în chiuvetă, să le răcească apa de la robinet. Căci pe atunci încă nu ne dotase Mihai Chicuş camerele cu frigidere şi televizoare, păstrând, în schimb, până în zilele noastre, ca pe sfinte moaşte, prosoapele galbene din anii ceauşismului cultural. Răsfăţul acesta, cu pepsi dat şi scriitorului român (se pare că din magaziile gospodăriei de partid, din cămările lui Nea Nicu, aflat şi el, vară de vară, la Neptun, gard în gard aproape cu vila noastră, a scriitorilor) se repeta şi la finalul fiecărei serii. Tot atunci organizam un carnaval al copiilor, urmat de balul nostru, al părinţilor.
De obicei, trupa noastră de prieteni, veniţi la mare în concediu, la vila scriitorilor, era cam aceeaşi. Alături de familia mea, a lui Gabriel Chifu şi a lui Constantin Barbu, din seria noastră nu lipseau domnul Mihai Şora (doar era antrenorul meu cultural, la care mă trimisese Noica, în proiectul său utopic cu cei 22 sau cultura de performanţă) şi, fireşte, redactorul nostru şef de la Ramuri, pe atunci, Marin Sorescu. Domnul Şora era şi în anii 80, ca şi acum, la fel de tânăr. În toamna acestui an va împli 95 de ani şi se îndreaptă, semeţ şi cu temeiuri, spre un secol de înţelepciune, trăit plenar, cu seninătate şi verticalitate întru cultura cea mare. Iar dacă mie mi-a fost şi îmi este un tată spiritual, pentru fiii mei, Bogdan şi Mihu, a fost, de vreo douăzeci şi cinci de ani, un fel de bunic. Mai Ştiutorul (Mihai Şora) ne vizita aproape în fiecare an, cam de Paşti şi de Crăciun, încă de când eram, eu şi Doina, soţia mea, dascăli la Calafat, adică din anii 80. În vacanţă, la mare, când nu înota sau juca fotbal cu noi era prea mult...să înfrunte şi echipa de la Luceafărul, căci şi aşa forţele erau disproporţionate , îl regăseam pe balconul garsonierei noastre de la vilă, mereu vecină cu camera domnului Şora, trudind, împreună cu fiul nostru cel mare, Bogdan, să meşteşugească un şirag de scoici, pe care mai întâi le adunau amândoi, în lungile lor plimbări pe malul mării, până departe, spre capătul plajei din Olimp, aproape de ruinele unei cazemate scăldată de valuri. Cu o răbdare şi o meticulozitate de bijutier ori de ceasornicar, domnul Şora lua fiecare scoică, pe care mai întăi o alegea Bogdan din noianul sidefiu adunat sârguincios de ei doi, o găurea fin cu un ac de cusut şi o trăgea pe firul de aţă albă al acului. Deşeurile căci nu toate carapacele de scoică se lăsau lesne găurite, multe se sfărămau şi erau lăsate de o parte le găseam strânse cu grijă şi depozitate într-o punguţă de plastic. În urma trudei, locul rămânea perfect curat, ca după o muncă făcută temeinic, nemţeşte, de un gânditor profund care a ştiut întotdeauna să despartă, dar şi să preţuiască deopotrivă, clipa şi timpul. Munca aceasta meticuloasă le ocupa celor doi tineri vreo două, trei după-amieze; dar merita osteneala: din mâinile domnului Şora, cu multă răbdare şi meşteşug, ieşea un superb şirag de scoici pe care orice femeie frumoasă şi l-ar fi dorit la gâtul ei.
|
|