Într-o scrisoare adresată lui Saşa Pană în 1932, colaboratorul acestuia la revista unu, Geo Bogza, făcea o profeţie: „Saşa, o să vină o zi, nu ştiu când, peste 30 de ani, peste 50, când mişcarea de la unu va fi studiată şi analizată cu seriozitatea ce se cuvine“. Unul dintre momentele în care afirmaţia lui Bogza s-a împlinit a avut loc la o distanţă în spaţiu şi în timp mai mare decât preconizase cel care, în 1928, condusese o altă revistă românească de avangardă: Urmuz. În timp, distanţa a fost nu de 30 sau de 50, ci de 90 de ani de la apariţia revistei unu. În spaţiu, greu se putea găsi un oraş mai îndepărtat de Dorohoiul în care au apărut primele numere ale revistei decât Craiova. Aici, pe 23-24 noiembrie 2018, s-a desfăşurat Simpozionul Naţional „Marea Unire şi începuturile avangardei româneşti“, ce a avut ca temă de dezbatere scriitorii şi artiştii din cadrul grupării de la „unu“, al cărei lider a fost Saşa Pană. Contribuţiile de la acest simpozion au fost reunite în volumul Saşa Pană şi revista avangardistă unu, apărută la Editura Aius, în 2019.

Prima contribuţie publicată în volum îi aparţine, simbolic, lui Vladimir Pană, care prezintă contextul în care a apărut numărul inaugural al revistei, în aprilie 1928, într-o perioadă în care Contimporanul obosise, pierzându-şi caracterul agresiv, iar alte reviste avangardiste (precum Punct sau 75 HP.) avuseseră doar apariţii efemere. Contribuţia lui Ovidiu Morar despre „Poezia grupării «unu»“ fixează reperele în care a evoluat, pe parcursul a celor aproape cinci ani de activitate, revista considerată de Alain şi Odette Virmaux, în dicţionarul Les grandes figures du surrealisme international (Paris, 1994), „principala revistă suprarealistă românească“.

Într-adevăr, din aprilie 1928 şi până în decembrie 1932, în cele 50 de numere au publicat atât vechi nume ale avangardei, precum Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Benjamin Fondane, Victor Brauner sau M. H. Maxy, cât şi nume noi, precum Geo Bogza, Virgil Gheorghiu, Miron Radu Paraschivescu, Jules Perahim sau Paul Păun. Ovidiu Morar aminteşte şi un episod din 1930, semnificativ pentru audienţa revistei pe plan european, dar şi pentru situarea grupării „unu“ în cadrul diferitelor grupări şi curente avangardiste existente în acea perioadă. Astfel, în august-septembrie 1930, revista berlineză Der Sturm consacră un număr întreg mişcării avangardiste de la „unu“, publicând în traducere germană texte de Urmuz, Fundoianu, Voronca, Pană sau Bogza. În schimb, uniştii au refuzat să publice textele colaboratorilor revistei din Berlin, cu următoarea explicaţie: „noi, pe poziţiile suprarealismului, depăşisem expresionismul şi constructivismul Sturm-ului“. Alexandru Ovidiu Vintilă scrie despre o altă perspectivă din care Saşa Pană (pseudonimul literar al lui Alexandru Binder) este important pentru avangarda românească: „a întins mereu, fără doar şi poate, o mână salvatoare pentru ceea ce înseamnă memoria avangardei istorice de la noi. Deţinător al unei impresionante arhive, ani la rând, şi-a deschis casa cu o generozitate excepţională tuturor celor care erau interesaţi de acest fenomen unic din istoria literaturii române“. O astfel de interacţiune este relatată de Geo Şerban, primit de Saşa Pană în 1948 şi având şansa de a fi supus, în casa acestuia, unei adevărate „şedinţe de iniţiere în labirintul avangardei“, care a constat, în principal, în discuţii şi explicaţii pornind de la colecţiile revistelor unu, Integral, Punct şi Contimporanul.

Reţinem, din prima parte a volumului, intitulată „Saşa Pană – aspecte ale operei“, textul lui Cătălin Davidescu despre „Saşa Pană văzut de artişti“ – o trecere în revistă a portretelor făcute lui Saşa Pană, de-a lungul timpului, de Victor Brauner, M. H. Maxy, Marcel Janco, Iosif Russ, Max Blecher, Filip Brunea-Fox, Miron Radu Paraschivescu, Petru Vintilă şi Petru Dumitriu. De asemenea, Maria Dinu a scris despre „idealul feminin suprarealist“, aducând în prim-plan imaginea lui Mary Ange (Maria-Alexandra Binder), soţia lui Saşa Pană. A doua parte a volumului apărut la Craiova în 2019 lărgeşte orizontul, fiind dedicată tuturor avangardiştilor din gruparea de la unu.

Un studiu consistent despre Geo Bogza şi relaţia acestuia cu gruparea din jurul revistei îi aparţine lui Petrişor Militaru. La dispoziţia cercetătorului interesat de această temă se află surse multiple: cele peste 200 de scrisori pe care Bogza i le-a adresat lui Saşa Pană, în mare parte inedite, Jurnalul de copilărie şi adolescenţă, publicat în 1987, precum şi două interviuri oferite de Geo Bogza în ultima parte a vieţii.

Silviu Gongonea scrie despre „Ilarie Voronca, poet al obiectelor“, iar Ionuţ Orăscu despre „Poezia lui Stephane Roll“. Anca Şerban aduce în prim-plan inclusiv figura Serafinei, „căţelul suprarealist“ al grupării de la „unu“, care poate fi aşezat într-o galerie selectă, alături de furnicarul plimbat de Salvador Dali prin metroul parizian sau de un alt căţel, Lump, care apare în 54 de lucrări ale lui Picasso şi este singura fiinţă care avea voie în atelierul pictorului.

Pentru a încheia în spiritul revistei unu, cu succes evocat în volumul apărut la Aius, reamintim câteva dintre calambururile uniştilor, citate de Vladimir Pană: „Unu şi cu unu fac unu“, „Nihil sine Unu“, „Citiţi Unu, unu câte unu“, „Dumnezeu e Unu şi Unu îl scriem noi“.