Robert Şerban în dialog cu Marta Petreu

Am talentul singurătăţii

Robert Şerban: – Povestiţi şi scrieţi despre copilărie cu afecţiune şi căldură, dar nu-mi amintesc să fi mărturisit undeva despre cea mai puternică amintire pe care o aveţi de atunci, despre cea mai straşnică întâmplare prin care aţi trecut la acea vârstă. Care ar fi?

Marta Petreu: – Eu, noi, adică sora şi fratele meu, am trăit tustrei sub teroarea războiului sfârşitului lumii, când oamenii îşi vor căuta moartea şi n-o vor afla, căci, după cum rezultă din cartea sfântă, trebuia ca mai întâi să sufere de nedescris, şi abia apoi să moară pentru totdeauna... Aşa cum am povestit în Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, seara, la lumina lămpii cu petrol, Tatăl nostru ne citea Biblia. După cină, trebuia să facem linişte, Tata lua de pe pervazul ferestrei cartea în legături negre, o deschidea tacticos şi căuta lectura noastră de seară. Ne-a citit-o pe toată, şi de mai multe ori „Apocalipsa”, sub teroarea căreia am trăit. Nu mi-am putut imagina atunci nici măcar pentru o clipă că aş merita prin ceva să fac parte dintre cei salvaţi... La un moment dat, eram deja elevă în ciclul doi, ne-a anunţat că, da, semnele sunt clare, vine imediat sfârşitul lumii. Aşa că eu şi fratele meu am plănuit cum anume să ne sinucidem... Copilăria-adolescenţa mea a început să se sfârşească din fericire curând, am plecat la liceu, ani în care am cam fost de capul meu, şi s-a sfârşit cu adevărat din nefericire exact când am terminat liceul, în 1974, când Tatăl meu a murit, cu o rangă de fier în inimă. Accident de muncă. În seara zilei când a murit, eu am devenit pentru totdeauna adultă. Poate de-a dreptul bătrână. Înfricoşată pentru tot restul vieţii mele pentru fiecare persoană din familie, simţindu-mă răspunzătoare în absolut pentru fiecare. Fără voia mea, retrăiesc an de an ziua aceea de 31 august 1974, şi nici acum, după o jumătate de secol, nu am încetat să mă întreb dacă nu cumva Tatăl meu nu ar fi murit dacă eu aş fi ajuns acasă la timp, dar se stricase cursa cu care m-am dus şi am întârziat multe ceasuri etc., etc. Pentru că, dacă aş fi ajuns la timp, poate l-aş fi prins încă acasă, şi, poate, nu s-ar mai fi dus înapoi la lucru, poate ar fi stat cu mine, să ne mai sfădim, ca de obicei, pe seama lui Dumnezeu, fireşte, asta a fost tema războiului nostru. Un război religios... Iar pentru că a murit într-un accident de muncă, medicina legală i-a făcut autopsia. Iar eu am asistat la autopsia Tatălui meu. Şi mi s-a imprimat film în minte.

– Am întrebat de copilărie întâi şi pentru că o bună parte dintre oameni au acolo fitilul care îi va „declanşa” mai târziu. Faceţi parte dintre ei sau există o altă vârstă-scânteie? Care e raportul dumneavoastră, din perspectiva asta, cu copilăria? Aţi trăit anii mici la sat şi cred că relaţia cu teluricul, dar şi cu imaginarul sunt – nu găsesc alt cuvânt – altfel decât pentru cineva care a copilărit la oraş.

– Da, da, a fost bine în copilărie, dacă s-ar putea călători în timp, acolo m-aş duce. Fireşte. Şi aş lua-o de la capăt cu păzitul curcilor. Asta a fost îndeletnicirea mea până cam prin clasa a VII-a, când m-am îmbolnăvit prea rău pentru ca Mama să mă mai poată trimite, după şcoală, la muncă. A fost o experienţă sublimă: păşteam curcile la vreun kilometru şi jumătate de casă, vara pe mirişte, iar după ce se treiera grâul, pe arie, printre stogurile de paie... Ca să îţi dai seama cât era de grozav, trebuie să ştii peisajul: un platou larg, dealuri îndepărtate, peste câte-o vale de râu ori pârâu, şi un cer larg şi cuprinzător chiar deasupra capului meu. Eram numai eu şi cerul, toamna acoperit de nori vineţi din care cădeau ploi mocăneşti. Şi curcile mele, sigur, cloncănind mulţumite de mâncarea bună. Acolo mi-am făcut lecţiile, în paie. Şi, pot să mă laud, nu am pierdut niciodată nici măcar o singură curcă.

– Mărturiseaţi, într-un interviu, că vă pare rău că n-aţi făcut Medicina, fiindcă aţi fi fost mai de folos ca medic. Regretaţi că sunteţi scriitoare, că timpul dumneavoastră s-a consumat scriind nu reţete şi nu alinând suferinţe sau vindecând semeni? Ce aşteptări aţi avut de la literatură şi, poate, de la viaţa literară care nu v-au fost împlinite?
– Sigur, Medicina. Sau Biologia, să trăiesc între flori. Ca disciplină a Biologiei, şi Medicina este astăzi una de vârf. Iar să tratezi şi, uneori, chiar să vindeci oameni e mare lucru. Biologia şi Fizica sunt astăzi disciplinele ştiinţifice cele mai spectaculoase, merg din descoperire în descoperire, produc cunoaştere, sporesc înţelegerea asupra lumii, ceea ce... ceea ce mie mi se pare foarte satisfăcător, mă umple de bucurie intelectuală. Am greşit în alegerea mea, Filosofie şi Istorie, nu pentru că Filosofia în combinaţie cu Istoria m-ar fi dezamăgit, nu m-au dezamăgit defel, mi-au dat mult, mi-au obligat mintea să se exerseze, făcându-mi-o şi mai clară decât îmi era din naştere, de la părinţi moştenire. Cu Medicina, însă, aş fi putut face mai multe lucruri direct utile. Şi, aşa presupun, aşa-mi place să presupun, extremiştii de dreapta şi imitatorii lor, care mă tot cotonogesc de când m-am atins critic de unul dintre idolii lor, de Nae Ionescu, n-ar mai fi avut ocazia să îmi sară în cap ori să mă indice drept pericol naţional. Am o minte bună, am fost şi sunt muncitoare, „harnică”, după cum spunea fostul meu conducător de doctorat, aş fi putut fi un medic onorabil, poate chiar unul bun.

– „Nu am iluzii” – o spuneţi într-o poezie. Ies din cadrul ei: se poate şi fără iluzii? Până unde?

– Păi, nu am. Decât una, naivă, deşi bazată pe moştenirea mea genetică din partea Mamei: aceea că voi muri ca toţi din familia ei de origine: uşor. Poate nu e iluzie, poate e speranţă.

– Dar fără confirmări se poate? Ştie altcineva mai bine decât noi ce (să) facem şi cum (să) facem?

– Cred că pe lumea asta multe se pot, deci şi să trăieşti – dacă bine înţeleg întrebarea – fără „recunoaştere”, ca să folosesc, drept sinonim pentru „confirmări”, conceptul hegelian. Eu cred că cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui om în meseria lui este să ajungă într-un punct în care nu mai găseşte nicio persoană pe care să o admire. Eu admir mulţi oameni.

– Când şi cum se schimbă vocea unui poet? Ce se poate conserva în ea şi chiar e recomandat să se păstreze? Cum vă recitiţi primele două volume de poezie, apărute în anii ’80?

– Nu ştiu să răspund în general, nu am studiat problema. În cazul meu, pe măsură ce viaţa a trecut prin mine aşa cum trec prin noi toţi particulele cosmice de energie înaltă ori a trecut peste mine ca un tanc, versurile s-au schimbat, au devenit plumburii şi ponosite. Şi foarte simple. Nu am recomandări: vocea unui poet autentic e vocea lui, se schimbă cum dă viaţa, aşa cum s-a schimbat şi se schimbă, să zicem, vocea lui Jonas Kaufmann... sau cum s-au modificat muşchii Nadiei Comăneci. În domeniul creaţiei, care este în mare parte un proces a-raţional, nu cred în valoarea recomandărilor, nici a intenţiilor. Şi nu cred nici în arta dinainte calculată. Iar ca să răspund complet: mi se întâmplă să mă recitesc, rar, dar se întâmplă, şi, dacă sunt în toane bune, o admir pe fata aia puternică şi cu voce proprie care am fost.

– Cărţile dumneavoastră au avut parte de o primire favorabilă, dar şi de reacţii nu dintre cele mai gingaşe, de-a lungul timpului. Cât de întărită aţi ieşit din aceste polemici, cât de sastisită de ele?

– Uite ce este: cărţile de poeme şi, poate, şi romanele mi-au fost citite. Cărţile mele de studii, nu, decât, probabil, a doua. Am fost acuzată şi insultată – să vorbim precis, fără eufemisme – pe răsfoite, o dată (ştiu sigur, pentru că îl cunoşteam pe comentator şi, întâlnindu-l din întâmplare, mi-a mărturisit el însuşi, cu sfântă candoare) chiar fără ca autorul care mă punea la zid să fi văzut cartea. E o mare lipsă de pudoare în cultura noastră din partea unor comentatori să conteste, să acuze, să insulte, să facă procese de intenţie fără să fi citit cartea despre care se pronunţă şi fără să cunoască domeniul. E un lăutărism – ca să folosesc termenul lui Noica – de cea mai proastă calitate. E o mare lipsă de pudoare şi din partea unor critici-literari-modeşti, nu dau nume, care eventual ştiu să scrie despre poezie, să se vâre în discuţii despre autori pe care nu i-au studiat, în domenii pe care nu le cunosc şi să dea verdicte după cum bate vântul în România lor imaginară. Nu orice text este literatură. Unele ţin de filosofie, de istorie, multe sunt interdisciplinare... La noi, orice ignorant alfabetizat se crede, pentru că vorbeşte româneşte, atoateştiutor în filosofia românească, în ideologia românească şi în istoria românească.

Alte acuzaţii la adresa cărţilor şi persoanei mele au fost însă precis colorate ideologic, în verde: au venit din extrema dreaptă (avem, în cultură, o extremă dreaptă largă şi puternică, deşi după ureche), indignată că m-am atins de idolii ei. Extrema dreaptă m-a atacat şi pentru că am vorbit despre ideologia legionară de pe poziţiile unui intelectual democrat-liberal, şi pentru că am arătat că unii intelectuali din generaţia ‘27 au fost legionari, iar apoi, cazul Cioran, cazul Eliade, s-au lepădat de legionarism.
În ceea ce priveşte polemicile, le socotesc o pierdere de vreme. Am răspuns atacurilor numai când nu am avut încotro, când cantitatea acuzaţiilor şi impudoarea lor au întrecut orice măsură. De obicei şi în principiu răspund unui acuzator o singură dată, apoi îl uit, îi şterg chiar şi numele din minte. S-a întâmplat însă ca într-o ocazie să fiu atât de indignată de falsurile pe care o persoană le arunca pe seama mea la ştirile mai multor posturi de televiziune, încât am replicat pentru a doua oară. Eu, repet, răspund numai când nu am încotro, şi răspund de dragul oamenilor care au încredere în cărţile mele, iar nu pentru a-i convinge pe acuzatori, aceşti sunt de obicei fanatizaţi, adică surzi şi orbi la probe, la raţiune, la argumente.

– Apocalipsa după Marta, apărută în 2011, unde este integrala poeziei până la acel moment, are, pe coperta a IV-a, şi acest text de Nicolae Manolescu, alături de altele două: „Logica lirică a Martei Petreu stă pe un strat de senzualitate, elogiul creierului se aliază cu nostalgia cărnii. Sub aparenta claritate intelectuala a versului, pulsează viscerele”. Bănuiesc că dumneavoastră aţi ales extrasele critice de pe coperta a IV-a. Vă recunoaşteţi poezia în cele scrise de criticul literar?

– Mă recunosc în multe aserţiuni de-ale lui Manolescu, da, da. Manolescu a fost, iar prin cărţile şi cronicile lui este şi va fi una dintre cele mai frumoase inteligenţe româneşti. În plus, avea ceva rar, se bucura când găsea un text bun. Mi-e dor de el. O să-mi lipsească până la capăt.
– Cititorii români nu prea citesc scriit

ori români, iar cititorii străini nici atât, fiindcă sunt puţine cărţi din literatura română traduse în străinătate, iar tirajele lor sunt mici. Ce şanse are, pe viitor, literatura de la noi?

– Da, publicul român este cam snob, nu citeşte autori români. Străinii totuşi citesc, mi-amintesc ce încântat era un verişor francez de-al lui Ion Vartic când citea romane româneşti traduse în franceză. Citea şi cărţi mari, cum ar fi romane de-ale lui Rebreanu, şi romane de plăcere, să zicem, Cezar Petrescu..., uneori chiar şi poezie. Pledez pentru traduceri, în multe limbi, în multe ţări, din toată literatura noastră, vreme de 50 de ani de-acum încolo, şi abia apoi să facem un bilanţ. În ce priveşte şansele literaturii noastre în viitor, nu fac profeţii.

– Ştiinţa a prins o mare viteză şi – ca niciodată până acum, datorită internetului – e la vedere, schimbările ei sunt spectaculoase şi se bucură de o atenţie tot mai mare. Citiţi cărţi de ştiinţă şi îi îndemnaţi şi pe alţii să o facă. Pe de altă parte, este evident că literatura pierde teren peste tot în lume, chiar dacă şi ea se bucură de suporturi atrăgătoare pentru cititori, altele decât hârtia. Ce minune s-ar putea întâmpla ca literatura să nu dispară, să nu rămână, în cel mai bun caz, doar o furnizoare pentru industria filmului, un suport de text pentru imaginile în mişcare?

– Păi, după cum se vede din cărţile mele, da, am acest păcat, citesc cărţi de ştiinţă. Şi nu de-cum, ci de pe vremea răposatului regim, când citeam cărţi excelente de ştiinţă contemporană din colecţia „Idei contemporane” de la Editura Politică. Şi, profesoară de liceu fiind eu până în 1990, le făceam elevilor mei lecţii de ecologie inspirate din cărţi din această colecţie... Ori le explicam cum au fost Primele trei minute ale Universului... după cartea lui Steven Weinberg, fireşte. Îmi plac cărţile de astrofizică, poate şi deoarece astrofizicienii sunt metafizicienii zilelor noastre, deci cu ei şi cărţile lor mă aflu în elementul meu profesional, în filosofie. Am autori preferaţi, fireşte, şi-n fizica nouă (nouă, adică născută în zorii secolului XX), şi-n biologie. Sunt domenii în care s-a lucrat mult, au fost create teorii şi au fost făcute descoperiri fără niciun fel de exagerare extraordinare, multe şi cu aplicaţii practice de asemenea extraordinare. Ştii de pildă câtă tehnologie şi câtă ştiinţă, ambele obligatorii, sunt necesare pentru a face un antibiotic? Oamenii de cultură limitat literară de la noi nu ştiu ce bucurii intelectuale ieşite din comun pierd ocolind ştiinţa contemporană. Aşa cum se vede din Filosofia lui Blaga, fără ştiinţa pe care am învăţat-o nu aş fi putut înţelege această magnifică creaţie filosofică românească.

În ceea ce priveşte viitorul literaturii, din nou, nu fac profeţii. Eu cred că oamenii au structural nevoie de poveşti, de ficţiune. E drept, cred şi că structura omului nu este imuabilă şi ştiu că acum poate fi rapid modificată prin cuţitul genetic (CRISPR-Cas9). Doamne, fereşte de un nou Hitler.

– Nivelul de inteligenţă al omenirii scade încet, dar sigur, arată cercetătorii, pe baza unor date comparative. Tehnica ne emancipează, dar ne şi emaciază, paradoxal, mintea. Se întâmplă asta şi în universitate, unde sunteţi profesoară, cu oamenii mai tineri, cu studenţii? Aţi simţit că nivelul intelectual ar fi tot mai scăzut, sau tinerii studioşi sunt feriţi de asta?

– Presupun că vă referiţi la medie. Nu la vârfuri. Dacă un adolescent preferă să facă înmulţirea pe calculatorul telefonului, fără ca el să ştie tabla înmulţirii, atunci, da, lenea proprie – iar nu tehnica – l-a făcut să aibă o minte „emaciată”, ca să respect termenul dumneavoastră. Tehnica şi ştiinţa merg mână în mână, se potenţează reciproc şi condiţionează aplicaţiile practice de care beneficiem cu toţii. Şi sunt creaţiile unor oameni foarte inteligenţi. Şi foarte muncitori.

Nu mai sunt profesor activ – ci doar „emerit”. Ce am băgat de seamă la studenţii pe care i-am avut până nu cu multă vreme în urmă este că intrau în universitate din ce în ce mai ignoranţi şi cu o limbă română tot mai precară, că vorbeau romgleza, nu româna... Despre şcoală ar fi multe de discutat. Un om precar pregătit este o victimă uşoară pentru orice fel de manipulare. Am fost şocată să aud la ştirile diverselor televiziuni pledoarii pentru o şcoală în care s-ar cuveni ca elevul să nu mai memoreze nimic... Păi dacă nu memorează, cu ce elemente o să opereze, cum o să i se formeze o inteligenţă elastică, aptă să facă multiple conexiuni? Inteligenţa e întâi un dat nativ, apoi o funcţie care trebuie exersată permanent, aşa cum un violonist face game sau un fotbalist face antrenamente.

– „singurătatea e însuşirea mea principală/ singurătatea e meseria mea de adult”– sunt două versuri care vă aparţin. Tot mai greu de practicat meseria asta într-o lume unde comunicarea e în fişa oricărui post, iar ascunzători în care să nu poţi fi găsit – atenţie, vă sună telefonul! – nu prea mai există. Cum, unde, când şi de ce vă pierdeţi urma, dacă o mai puteţi face?

– Am talentul singurătăţii, stimate domnule Robert Şerban. M-am învăţat cu ea de mică, da, de pe vremea când păzeam curcile în aria Jucului. Casa mea este locul singurătăţii mele. Iar singurătatea este pentru mine o valoare. În niciun caz nu o pedeapsă.

În plus, Clujul este un oraş mare-dar-mic – iar numeroasele atacuri la care am fost supusă i-au convins pe clujeni că sunt o persoană care poate fi ocolită fără pagube. Fapt care m-a ajutat să-mi conserv singurătatea, adică timpul pentru scris.
– Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: suntem în 1990, aveţi opţiunea să părăsiţi România şi să o luaţi de la capăt. Încotro v-aţi duce şi de ce?

– Exerciţiul a avut loc cu adevărat, chiar în 1990, la nivel românesc: primisem un post în Bucureşti şi mi-a fost oferit un apartament nou, pe cheiul Dâmboviţei. Le-am refuzat, pentru că soacra mea avusese un accident, deci avea nevoie de mine. Nu am regretat niciodată că am ales aşa.

Dar... într-o zi, când injuriile şi atacurile la persoană căpătaseră o frecvenţă peste nivelul tolerabil, m-am întrebat şi eu, aşa, în dorul lelii, de ce oare am ales să scriu despre Cioran în loc să fac precum Cioran? De ce am stat să scriu, în loc să plec din ţară şi să devin orice, oriunde, dar să trăiesc mai bine, mai liniştit.
Când a căzut socialismul nostru real numit de obicei comunism, eu am crezut că e un moment auroral, ca anul 1918, şi că a venit vremea ca fiecare să facă cât de bine poate ceea ce ştie mai bine. Eu chiar am avut naivitatea de a crede că e important să predai bine, să scrii bine, să cercetezi şi să spui cinstit ce ai descoperit. Pe scurt, am avut naivitatea de a crede că a venit vremea să construim, în toate domeniile, inclusiv în cele ale mele, trainic, deoarece pe adevăr şi competenţă. Şi-am mai crezut, de asemenea naiv, că libertatea este garantată şi în domeniul de care mă ocup eu, adică în cercetare, în cultură. Şi că în filosofie şi în istorie e nevoie de adevăr.

N-am avut nicio precauţie şi nici măcar nu am ştiut că, dacă mă ating de problemele ideologice spinoase, cum ar fi legionarismul, extremismul, comunismul, totalitarismul, problema evreiască, antisemitismul, xenofobia, idolatria naţional-legionară etc., etc., răscolesc un cuib. Nu mi-a fost frică deoarece nu ştiam că ar trebui să îmi fie, nu ştiam că extremismele secolului al XX-lea, amândouă, şi ceea ce numim generic fascism, şi ceea ce numim la repezeală comunism, au supravieţuit, sunt vii şi stau la pândă. Credeam că s-a terminat cu ele. Or, umbra lor bicoloră, verde şi roşie, apasă şi azi peste noi. Am fost atacată imediat ce m-am atins de ideologul legionarilor, iar de-atunci şi până astăzi atacurile nu s-au oprit, ci doar s-au diversificat şi s-au coborât până la nivelul josniciei... Legionarismul, care, în forme mascate ori făţişe, face astăzi atâtea probleme în România, a ieşit la suprafaţă imediat după 1990: a profitat de democraţia românească neexersată şi, la început, s-a manifestat în cultură. A fost tolerat, chiar încurajat şi cultivat, cred eu strict pe baza experienţei mele. Camuflat în veşminte socialmente dezirabile, cum ar fi credinţa religioasă şi naţiunea română, a crescut, cel mai probabil cu complicitatea şi nepăsarea unor instituţii de stat – la noi există legi, dar nu sunt aplicate –, iar acum îşi arată miza şi faţa lui politică.

Da, eu mi-am făcut datoria, am scris liber, ca şi cum aş fi trăit în Occident, nu aici, am examinat chestiuni ideologice şi istorice spinoase de pe poziţia unui democrat liberal. Am scris despre chestiuni pe care le-am crezut importante şi urgente pentru o ţară în construcţie, care trebuia să se sincronizeze cu Europa democrată, iar nu să înnoade cu trecutul interbelic, căci acesta n-a fost chiar aşa de feeric şi inocent cum ne-am autoiluzionat noi din ignoranţă. Şi-am devenit un cal de bătaie pentru închinătorii la idoli şi ideologii vinovate.

Şi, cum spuneam, într-o zi când injuriile şi atacurile la persoană căpătaseră o frecvenţă peste nivelul de mine suportabil, m-am întrebat de ce nu am făcut precum Cioran, în loc să scriu despre Cioran. Şi mi-am răspuns că nu am plănuit să plec pentru că eu am făcut o pasiune pentru cultura română. Şi am hotărât că am greşit: recunosc că, alegând eu să rămân aici, în România şi în Cluj, din punct de vedere personal am ales greşit.
Dar măcar am mers până la capăt.

– Vă menţineţi acuzaţia dintr-un poem din volumul de debut: „Un poem de dragoste/ e mai adevărat/ decât o noapte de dragoste?”

– Nu-i nicio acuzaţie. E o privire, prin fluviul timpului, înspre viitor. O artă poetică, care recunoaşte că numai ceea ce este scris are o şansă la supravieţuire. Poemul, dacă e bun, rămâne, în vreme ce orice noapte, fie ea de dragoste, e înghiţită de Cronos.