– Banii sunt foarte importanţi, dar nu este de ajuns să pompezi bani în sistemul de învăţământ ca să generezi, în mod constant, educaţie de calitate şi progres. Bugetul anual pentru educaţie al oraşului New York a crescut constant în ultimii treizeci de ani, este unul dintre cele mai ridicate din ţară şi a ajuns în anul 2017 la 25 de miliarde de dolari. Cheltuiala anuală este de $ 25.199 pentru fiecare elev (media naţională este de $ 12.021 pentru un elev). Cu toate acestea, rezultatele şcolare nu sunt bune: doar 46,7% dintre elevii din clasele 3-8 din New York City au note de trecere la limba engleză şi doar 42% la matematică. Sistemul şcolar al oraşului Baltimore se clasează pe locul trei pe ţară la cheltuielile anuale pe elev, cu $ 14.848. Cu toate acestea, 13 şcoli din oraş au raportat procentul de zero la notele de trecere la matematică ale elevilor de clasele 5-8. Lipsa sau insuficienţa resurselor financiare este, însă, dezastruoasă.

– Pentru un sistem de învăţământ eficient sunt necesare mai multe lucruri, dintre care trei sunt esenţiale:

- infrastructura (clădiri, autobuze şcolare, materiale educative, dotare laboratoare şi biblioteci, aparatură digitală, manuale) – foarte dependentă de bani;

- profesorii de calitate şi devotaţi, metodele de predare şi curricula aduse la zi, sistemele de control. Şi această componentă depinde de resursele financiare, dar nu integral. Valoarea profesională şi dedicaţia corpului profesoral primează;

- implicarea activă, devotată şi constantă a familiei.

Numeroase studii sociale au arătat că acei copii care trăiesc numai cu un părinte au performanţe şcolare inferioare şi au peste 50% şanse să abandoneze şcoala înainte de absolvire. La fel, părinţii neinteresaţi de munca copiilor joacă un rol major în rezultatele proaste ale acestora.

– Nici una din marile virtuţi ale sistemului educaţional american nu a supravieţuit nealterată după anii ’60. Disciplina, respectul pentru şcoală, etica muncii, preţuirea educaţiei, respectul pentru profesori nu sunt azi la nivelele la care erau înainte de anii ’60.

Fenomenele sociale care au determinat schimbările negative au fost diminuarea numărului de familii intacte şi funcţionale, contestarea valorilor tradiţionale, secularismul sau ateismul militant, mişcarea hippie, degradarea valorilor culturale, promiscuitatea, permisivismul, drogurile, degradarea instituţiilor de educaţie, alterarea personalităţii educatorilor, ideologiile progresiviste.

– Şcoala americană rămâne în continuare marele trendsetter pentru întreaga lume?

– Nu, nici vorbă, dacă vorbim de medie. De altfel, nu poţi caracteriza întreg învăţământul american în bloc. Lucrurile sunt foarte diferite între învăţământul general şi cel superior, între sistemul de educaţie public şi cel particular, între şcolile laice şi cele religioase, între învăţământul „la zi” şi şcolarizarea la domiciliu.

Dacă ne referim la grupul minoritar al copiilor şi tinerilor de valoare, dotaţi, ambiţioşi, sprijiniţi constant de familie, care ajung în învăţământul superior, atunci USA se plasează pe locul 1, cel puţin 2, în fiecare an. În clasamentul ţărilor după valoarea produsului şcolar finit al universităţilor, făcut în anul 2018 de U.S. News and World Report, ordinea pe ţări este următoarea: USA, Marea Britanie, Canada, Germania, Franţa, Elveţia, Australia, Suedia, Olanda, Danemarca. Criteriile clasamentului au fost calcularea unui scor bazat pe rezultatele şcolare şi clasarea la testele naţionale ale studenţilor, procentul de absolvire, succesul profesional după absolvire, resursele şcolii, calitatea profesorilor, opinia experţilor şi menţinerea relaţiei de lungă durată dintre absolvenţi şi şcoală. Dar dacă luăm clasamentul internaţional al elevilor de liceu, stabilit în baza PISA (Programme for International Student Assessment), elevii americani din clasele 4-8 se clasează pe locul 24 la ştiinţe, locul 30 la citit şi locul 38 la matematică. Pe primele locuri sunt elevii din Singapore, Hong Kong, Japonia, Estonia, Canada, Finlanda şi Taiwan.

– În mare e adevărat, dar nici această afirmaţie nu poate fi generalizată. Felul de a privi disciplinele umaniste nu este unanim. În şcolile publice nu se pune accent pe ceea ce noi numim cultură generală. Dacă eşti interesat, poţi să faci asta singur, nu trebuie o clasă întreagă să înveţe istoria literaturii europene.

Dar la liceul particular urmat de fiica mea, a trebuit să citească textele originale ale lui François Villon, Voltaire, Diderot şi Baudelaire la clasa de franceză, ale lui Chaucer, Shakespeare şi Jane Austen la clasa de engleză şi ale lui Homer, Cicero, Lenin, Kamenev şi Cernîşevski la clasa de istorie. Acele cărţi le avem şi astăzi în bibliotecă.

– După mine, trei factori principali au dus la „ruperea filmului” cu tradiţia americană:

a. Secularismul, critica religiei, falsa interpretare a principiului de neamestec al bisericii în treburile statului. E corect ca instituţia bisericească să nu fie implicată în deciziile politice, mai ales dacă una dintre religii este desemnată religie oficială. Tot respectul pentru libertatea adevărată a religiei, cu evitarea ierarhizării religiilor: importantă-neimportantă, corectă-greşită, bună-rea... Dar eliminarea educaţiei religioase din programul şcolar, numai pe motivul că şcolile publice aparţin statului, deci biserica trebuie exclusă din ele, e greşită. Eliminând religia din programa şcolară s-a micşorat mult puterea de educaţie morală a elevilor.

b. Atitudinea anti-americană a noilor generaţii de educatori, instilată în minţile lor de profesorii neomarxişti din colegii şi universităţi. În şcolile de stat, nu se mai recită în fiecare dimineaţă, cum era regula, jurământul de loialitate pentru Statele Unite. Manualele de istorie au fost rescrise într-un fel care aminteşte de literatura de anticipaţie Brave New World a lui Aldous Huxley. Sunt mai multe pagini în noile manuale în care este criticat „genocidul” american împotriva indienilor şi sclavia decât cele care descriu meritele pionierilor, exploratorilor, inventatorilor, Părinţilor Fondatori, marilor industriaşi, eroilor naţionali. Thomas Jefferson şi George Washington sunt criticaţi fiindcă au fost proprietari de sclavi, nu lăudaţi pentru ceea ce au făcut pentru prima dată în istoria lumii. Unii profesori sunt cu adevărat convinşi de superioritatea ideilor de stânga, alţii fac tot ce pot să „mimeze” aderenţa lor la ele, aşa cum cei din generaţia mea repetam textele cu limba de lemn care ni se cereau în comunism, fără să credem în ele. E mai de bon ton să fii anti-american decât patriot, să fii „de stânga” decât conservator...

c. Corectitudinea politică.

– CP, pe care istoricul englez Paul Johnson a numit-o „o boală mintală”, este o ideologie a frustraţilor, nemulţumiţilor care vor să blameze pentru mediocritatea lor orice altceva decât propria vină. Dar este şi va rămâne o cale periculoasă de a schimba felul de a gândi al oamenilor, un instrument de a submina criteriile riguroase de merit şi valoare, pentru a face loc slăbănogilor plângăcioşi. În sistemul educaţional CP a făcut, face şi va continua să facă, dacă e lăsată să acţioneze, mult rău. Speranţa mea este că va fi repudiată de un conservatorism renăscut în noile generaţii.

– Educaţia dă tipuri umane. Apropo de sintagma care dă un titlu de carte celebru la noi (cartea e a lui Horia-Roman Patapievici): cum este omul recent american?

– Nu cred că se poate vorbi despre un singur om recent american al generaţiei actuale. Aş îndrăzni să cred că sunt mai mulţi. Unul ar fi omul recent american tradiţional, care – deşi a trecut prin educaţia superioară – a rămas fidel valorilor americane din generaţiile anterioare: modestie, politeţe, muncă asiduă, respect şi atenţie pentru familie, responsabilitate în educaţia copiilor, decenţă în opţiunile politice, rezervă faţă de excesul de modernism, practică religioasă fără exagerări. El nu e diferit de părinţii lui şi ar vrea să-şi vadă copiii maturizându-se pe acelaşi drum pe care l-a parcurs el. Al doilea ar fi omul recent american modificat de educaţia superioară. Nu mai seamănă cu părinţii săi, pe care-i contestă. Nu vrea să se zbată prea mult, „visul american” îi este străin. A luat de bune toate poncifele instilate în mintea lui de profesorii de ideologie radicală neomarxistă şi este de acord să arunce cu uşurinţă acuzaţii nefondate despre cei care nu gândesc la fel ca el: rasism, sexism, retrograd, incorect politic. Este tipul clasic al milenialului care votează pentru Bernie Sanders, neavând habar ce înseamnă, de fapt, socialismul, pe care şi-l doreşte.

Ar mai fi omul recent american indiferent, care nu citeşte, are numai păreri luate de la posturile favorite de tv şi de la blogurile de pe Facebook, este mediocru dotat şi colegiul nu l-a atras, nu a realizat nimic meritoriu şi a ajuns nemulţumit cronic. Răspunde cu entuziasm la ideile politice care promit „totul gratis”: ajutoare sociale, învăţământ gratuit, asistenţă medicală free, salariu social universal...

Oarecum mai puţin vizibili sunt oamenii recenţi americani motivaţi şi obsedaţi de activisme. Ei sunt de toate felurile: antisemiţi, albi suprematişti, feministe care se dezbracă pentru proteste „topless”, anti-globalişti, anti-capitalişti, anti-Fa, Trump-haters, gay-pride etc. Au apărut în ultimele generaţii şi se caracterizează prin intoleranţă, violenţă, refuzul dezbaterilor, afirmaţii nedovedite. Sunt proştii americani „încremeniţi în proiect”.

– Eu aş zice că anxietatea şi depresia nu sunt urmarea unei creşteri galopante în epoca contemporană. Ele au însoţit întotdeauna rasa umană, dar sunt mult mai mult diagnosticate (uneori chiar diagnosticate în exces) în zilele noastre. Anxietatea şi fobiile sunt involuntare, împiedică oamenii să trăiască o viaţă normală, să se bucure de viaţă, dar sunt tratabile. Dar, un mare număr de deprimaţi sunt, de fapt, oameni cu mari slăbiciuni, care sunt în căutare de ceva pe care să arunce vina eşecurilor lor. Sindromul ţapilor ispăşitori, cu lozinca „nu e vina mea!”.

Nu cred că este foarte frecventă nereuşita din cauza deprimării, dar cred că multe nereuşite sunt rezultatul lipsei de efort constant, inabilităţii de a se concentra asupra sarcinilor de muncă, asupra învăţatului. Un fel de refuz al lucrurilor greu de făcut, urmat de găsirea unor explicaţii satisfăcătoare pentru eul personal: nu pot să fac asta, fiindcă sunt deprimat... Deprimarea este o „lene de a trăi”, o opţiune de a o lua pe calea cea mai uşoară, o motivaţie pentru a cere ceva de la alţii.

– La cinzeci şi opt de ani de când Curtea Supremă a afirmat că spunerea rugăciunii în şcolile publice e neconstituţională (nu e singura eroare istorică a Curţii Supreme), în cazul Engel împotriva lui Vitale, legat de situaţia şcolilor din statul New York, la o primă vedere s-ar putea crede că Dumnezeu a fost pentru totdeauna alungat din şcoli şi peste tot.

De fapt, nu e aşa. Au fost şi sunt multiple conflicte între conducerea unor şcoli publice şi grupurile de părinţi şi elevi credincioşi (în special catolici şi protestanţi) din mai multe state. Victoriile au fost împărţite şi confruntarea legată de recitarea rugăciunilor se reaprinde mereu. La fel, au fost şi sunt dispute despre prezenţa simbolurilor religioase în şcoli (tablouri, icoane, crucifixe, cópii ale Celor Zece Porunci etc.).

Dar în anul 1995, Departamentul de Educaţie al Guvernului Federal (echivalentul Ministerului Învăţământului) a dat un comunicat clar: elevii au acelaşi drept de a discuta subiecte religioase, de a se ruga, sau de a purta obiecte religioase, ca şi cei care aleg să nu facă asta, elevii nu au dreptul de a ridiculiza sau intimida pe cei care se roagă; şcoala nu trebuie să intervină în favoarea sau defavoarea practicilor şi credinţelor religioase ale elevilor. Un sondaj din 2019 a găsit că 53% dintre elevi vor să spună rugăciunea în fiecare dimineaţă, înaintea mesei de prânz sau înainte de întâlnirile sportive.

– Dennis Prager a scris în mai multe locuri că cei care nu cred în Dumnezeu nu ajung să creadă în altceva, ci în orice. Cu alte cuvinte, pierderea credinţei în Dumnezeu aduce pericolul de a adopta credinţe stranii, greşite, dăunătoare... Prager a mai spus că efectele dăunătoare ale secularismului sunt multiple, dar ele nu sunt decât foarte rar enunţate de comentatorii de azi, care, altfel, ne bombardează cu păcatele făcute de oameni în numele religiei: războaiele cruciate, Inchiziţia, colonialismul etc., toate practicate de instituţia omenească a bisericii, nu de credinţa adevărată.

Printre efectele respingerii credinţelor religioase se numără: dispariţia criteriilor bun-rău, bine-greşit, omenesc-diavolesc. Viaţa nu mai are un ţel înţeles şi repetat de toţi la fel. Ateismul se asociază cu îmbrăţişarea unor sisteme greşite şi antiumane: comunismul, nazismul, anarhismul, nihilismul, islamismul terorist, de multe ori mascându-se în haine religioase. Fără religie, omul devine mai iraţional, nu mai raţional. Fără autoritatea divină, omul se vede autoritatea supremă (supraomul). El hotărăşte care sunt drepturile celorlalţi, fiindcă nu mai este acceptată idea că drepturile de bază sunt primite de la Dumnezeu. Dostoievski a spus: fără Dumnezeu, totul este permis. Legile morale ale umanităţii sunt abandonate, scopurile unor ideologi devin justificări pentru orice, inclusiv crime în masă. Abandonarea lui Dumnezeu în educaţie este urmată de introducerea altor „zei”, toţi negativi, mulţi periculoşi.

– Nu cred. Eu sunt optimist în legătură cu viitorul educaţiei. Dar, aproape sigur, sistemul va arăta altfel decât cel de azi. Vor fi noi forme de învăţământ, majoritatea fără frecvenţă, prin cursuri video şi teste online. Cei dotaţi vor atinge nivele de educaţie greu de imaginat astăzi. Va creşte însă diferenţa dintre oamenii cu adevărat educaţi şi cei cu educaţie minimă, atât cât este necesară pentru a practica o meserie. Toţi cei încadraţi vor avea nevoie de reciclare periodică şi noi cursuri de educaţie profesională, la intervale de câţiva ani. Educaţia nu se va face numai la tinereţe, ci pe tot parcursul vieţii. Cei care nu pot ocupa un serviciu, sau pierd un serviciu din cauza pregătirii reduse (sau a inabilităţii de a învăţa), vor fi într-o situaţie dramatică. Ei vor fi practic excluşi din societate. Cea de-a patra revoluţie tehnologică va crea clasa „oamenilor inutili”, care vor fi, în primul rând, needucaţii.

– Noile tehnologii vor ajuta educaţia, dar nu pentru toţi. Tinerii care nu acumulează cunoştinţe solide de ştiinţe, inclusiv şi mai ales de ştiinţa computerelor, vor fi „analfabeţii funcţionali ai societăţilor viitoare”. Distanţele dintre cei foarte educaţi şi cei minim educaţi vor creşte.

– Dar motive pentru a spera? Pentru a spera chiar la un nou umanism?

– Cred că viitoarele sisteme de educaţie nu vor avea ca scop învăţământul umanist, ci acela al ştiinţelor. Cunoştinţele umaniste vor cădea în sarcina individuală, aşa cum sunt astăzi auto-educaţia muzicală, cunoaşterea literaturii altor ţări, cultivarea gustului artistic... Dar aici, noua tehnologie va fi de neînlocuit. Gândiţi-vă că acum doar treizeci de ani, pentru a vedea muzeele lumii, trebuia să călătoreşti la distanţe mari. Acum, multe din marile muzee ale lumii oferă tururi virtuale, iar curând va exista acces în toate muzeele lumii pe cale digitală. La fel, sunt site-uri unde ai acces la toată muzica compusă vreodată. Bibliotecile lumii vor trece în domeniul digital în întregime, accesibile de oriunde. Streamingul dă acces la filme (în curând la toate) şi spectacole.

Cei care vor să aibă cultură umanistă o vor putea face independent, alegând ce caută, cât de mult o fac, ce vor să acumuleze din comorile lumii. Diletantul digital va avea un acces neîngrădit la tot ce au creat vreodată oamenii. Toţi oamenii superiori şi educaţi, indiferent de domeniul de activitate, vor avea mult mai mult timp disponibil şi se vor adresa culturii universale la îndemână.

Noul umanism ar putea deveni universal, personal şi nelimitat.