| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Michael KrugerVersiunea în limba română, prezentare şi note: Andrei Zanca Născut în 1943 în Wittgendorf, trăieşte în München. A fost şeful reputatei edituri «Carl Hanser» din München până în anul 2013, o editură în care au apărut mai toate marile opere universale şi mai toţi câştigătorii premiului Nobel; Krüger a fost însă şi printre întemeietorii şi îngrijitorii de ediţie ai renumitei reviste «Akzente» - cea mai cunoscută şi mai apreciată revistă literară din Germania postbelică, fondată de membri celebrei Gruppe 47 din care au făcut parte printre alţii, Heinrich Böll, Walter Höllerer, Hans Bender, H.M.Enzensberger. Poet deosebit de apreciat în perimetrul literaturii germane şi nu numai Michael Krüger scrie proză, lirică, eseuri, fiind cunoscut şi ca autor de piese radiofonice.. Poemele lui Michael Krüger se-nalţă din câmpul zilnic al experienţei personale. Ele se revelează cititorului uimit prin racursiurile bruşte dinspre miezul textual, atingându-şi prin fantă ţinta. Toate acestea presupun o privire pertinentă în miezul eşecurilor umane, al lizierelor trăirii, prin care simţurile prind contur şi se preschimbă în gesturi gingaş-amare. Luciditatea şi conştiinţa faptului că Aici este locul nostru de reflecţie şi de împlinire, precum şi de dăruire deplină, constituie nota absolut personală a acestei lirici de excepţie. Scriind, să laşi natura să scrie, asta o înţeleg doar puţini. Acestora le aparţine Michael Krüger, spunea Beatrice von Matt în Neue Züricher Zeitung. Poetul se apleacă asupra celor neînsemnate, însă din perspectiva celui care şi-a asumat o aprofundată cultură, astfel încât aria semantică a textelor reuneşte într-un mod absolut proaspăt, întremător şi genuin lumea, natura şi eul poetic, care se strecoară cu măiestrie mai ales în interspaţiile lor. Arta poetului lasă parcă lucrurile, fenomenele observate cu dăruire şi acuitate să vorbească, fără însă a le impune lectorului, captivându-l şi antrenându-l în schimb la o mediaţie proprie asupra lumii. Mai menţionăm că poemele următoare fac parte dintr-o carte în curs de apariţie la editura Grinta din Cluj în prezenţa poetului Michael Krüger (Andrei Zanca).
carte poştală, cu scris minuscul pentru Izet Saraljic ieri am sosit într-un oraş, care arată ca ros de vînt. El zace pe malul fluviului, care ne indică drumul spre duşman. In albia sa capricios săpată înoată toate gunoaiele care înfundă şi străzile pustii. Ne-am încartiruit într-o casă fără acoperiş: astfel am putut vedea stelele, ori ceea, ce se arăta în oglinda întunecată. Un şipot, împărţea spaţiul nostru, pe toată lungimea, din el am băut pînă ce ne-a cuprins cufureala. A sosit un medic, am înghiţit ascultători pilulele, chiar dacă ne-ar fi costat viaţa. Mi-am vărsat tot acest sînge ca astfel copilul să poată respira în voie, sună zicala acestui meleag, în care se zice că ar exista urşi şi lupi. Oamenii de aici, care încă mai cred în minuni şi ocolesc adevărul, trăiesc din găinaţul porumbeilor, pe care-l vînd în oraş ca îngrăşămînt pentru zarzavaturile timpurii. Banul viază în afara ţării. În ultimul război, a spus ieri doctorul, duşmanul a fost pe jumătate îngropat, cu capul în jos, cu picioarele în sus, astfel încît arăta ca un cîmp de sfeclă. Astfel, dacă eşti în stare a crede ce spunea, de ce se temea şi ce trecea el sub tăcere, s-a făcut dreptate în acest oraş. Ambele talgere ale acestei cumpene au fost bine umplute cu sînge proaspăt. Mie îmi merge bine. Scriu mult, şi nu doar scrisori; propoziţiile curg rapid dimineaţa şi tac, cînd se-nclină ziua. Apoi domneşte un întuneric, care sileşte la reculegere. Încă nu cade zăpada. Adio, Europa, Din Mostar, voi scrie din nou o scrisoare, Şi sper că nu ultima. cît e ceasul? în mulţimea din gară, încă înaintea barierei, în difuza Ţară-a-Nimănui între plecare şi rămînere, unde limbile-s amestecate şi devin tulburi, cineva îmi şopteşte: trebuie să părăseşti oraşul. Aspră a fost vocea, pătrunzătoare şi rece. Iau primul tren, care părăseşte gara, mă las, făr ziar şi fără bilet valabil de călătorie, în pernele stătute şi mă uit la companionii de călătorie. Nu există nici un temei, doar unele vorbe neajutorate. La fel cum se înfăşoară în jurul globului ca o reţea întrebările, cum aşteaptă răspunsurile un răspuns. Încotro călătoria, mă întreabă conductorul. Nu este simpul, să nu ai un ţel, fiindcă fiecare ţel îşi are preţul lui. O femeie îmi sare în ajutor, ea spune: eu cobor cu dumneavoastră. Ea plăteşte, îmi aşează în palmă ca o taină elucidată , tichetul, palma se face pumn. Pădurea se chirceşte formînd un îngust coridor prin care gonim prin rarişte, prin zăpadă. De unde veniţi, întreabă femeia. Da, dacă aş şti asta, cele trecute sînt prea ample spre a găsi loc în acest compartiment, spun eu, ca un panglicar, care încă mai afirmă ceea ce-i deja pierdut. La un moment dat femeia mă ciupeşte de mînecă, coborîm. O lumină galbenă pîlpîie pe peron, iarba creşte galbenă din beton. Şi pretutindeni ciori, hărmălaia lor cade în zăpada murdară. Cît de amenajat arată universul, cît de degajat de toate, zic eu, femeia rîde. Mai luaţi-vă o bere, acasă nu-i nimic de băut. Hanul Soarele este pustiu, doar hangiul morocănos umple paharele, închinăm unul pentru altul. E vorba de rolul dumneavoastră, nu de dumneavoastră, spune femeia şi trasează cu degete subţiri un cuvînt pe masă, o parolă, pe care nu o pot citi. Cît e ceasul? întreb eu, însă chiar şi această întrebare nu capătă răspuns. pe turn Un oraş ca cerneala uscată, graniţe zgrunţuroase, case şi drumuri şterse. Sună un telefon, o dezamăgire e prea puţin, o speranţă, prea mult: e frumos să n-ai nici un nume. Animale de pradă trag automobilele prin parc, a cărui linişte este haşurată cu creionul. Lîngă cimitir, teatrul, culisele la Lear încremenite. De parcă n-ar ajunge să tragi cu urechea la cuvinte, însăşi tăcerea găseşte ascultare. Cerneala se sfîrşeşte, luminile se aprind, fiecare fereastră o mîngîiere de dragoste, domolită în cenuşă. Uite, acolo e parlamentul, prizonieri zguduie zăbrelele de fier şi se roagă de un nume. Nesinchisiţi trec prin faţă poeţii, cu o poezie sub limbă. Doar memoria nu este de recunoscut. Greu zace în spatele ochilor şi sfîrîie ca un foc înăbuşit, cînd pică în el o lacrimă. băştinaşi Pe ecran apare, scurt înaintea terminării programului, un popor straniu. Băştinaşi, spune comentatorul. Ei îşi dezgroapă morţii din arătură, spre a-i mai ucide odată cu vorbele, într-o limbă, pe care o înţelege fiecare, dat fiind că regulile ei sînt despotice. Doar astfel, spune căpetenia, care a studiat în Vest, cum ne comunică comentatorul, doar astfel există pentru noi un viitor: unde alţii îşi îngroapă morţii, noi îi smulgem din pămînt, le lingem rănile şi-i lăsăm să zacă în soare. Apoi ne punem pe drum. Încotro, nu s-a mai putut înţelege, fiindcă deja acum a apărut punctul, semnul verde pîlpîitor, cu care se termină programul. educaţie nu aparţin celor ce-şi pofteau mama ori voiau să-şi ucidă tatăl stînjenitor. Împreunarea părintească, dumnezeule, pe mină mă mînau alte fantezii din casă. Chiar şi coada şoricelului a cometei pe cerul noptatec n-a fost pentru mine o revărsare spermatică. Iar curcubeul, pe care-l iubesc atît de mult, nu lega bărbat cu muiere (ori femeie), ci cer şi pămînt. Totuşi cîteodată mă întreb, dacă urechea mea ştie ce aude, ochiul meu ştie ce vede. Cînd o văd pe Maria cum alăptează copilul, nu pot să cred că acest trup tocat de vorbe al culturii creştine şi-a dat duhul. şi-n cele din urmă: cîinele melancolic, cîinele meu, nu are voie să fie umilul meu fiu! Fiecare trebuie să-şi închipuie un lucru pe care să-l ţină drept adevărat: în mod răspicat ori tăcut, însă la urmă nu contează decît lumea de nepătruns. |