Nu  mi-e strãin faptul cã a recurge la bãuturã pentru a evada e un truc vechi, dar  cunoºti oare ceva mai eficient  pentru a scãpa de tine însuþi? Un pahar domoleºte amintirile, însã  în acelaºi timp îþi preface împovãrãtoarea greutate a trupului într-un fel de moliciune plutitoare. Ceva asemãnãtor cu febra. Dupã ce trece momentul critic, survine slãbiciunea, dar  ai la îndemânã un mijloc ca s-o eviþi: sã-þi pãstrezi în sânge o dozã de alcool care  sã-þi dea impresia cã participi la viaþã, cã viaþa nu trece peste groapa în care putrezeºti fãrã sã ia aminte cã exiºti. Aceastã formã de energie se identificã îndeobºte cu  veselia, deºi, de bunã seamã, nu e veselie. Cel mult, o energie inferioarã, neroditoare: de n-ar fi aºa, aº lucra. Însã creativitatea mea, dacã o fi existat cândva, s-a epuizat; vezi bine doar: nu sunt în stare sã mâzgãlesc o pânzã, nici mãcar sã þin o pensulã în mânã.

Acum un ceas, când ai  sosit,  priveam, ca în fiecare zi, cãrarea cu pietriº dinspre bãncuþã. Te aºteptam.  Þi-am vãzut maºina în dreptul lucarnei.  Alicia mi-a dat vestea ieri. Mi-a spus: Coºmarul s-a sfârºit. Le-au dat drumul. Ana va veni mâine sã te vadã. Prin geamul acesta rãzbate pânã la mine viaþa stinsã a satului: cuptorul, munca în grãdini, duduitul monoton al tractorului domnului Balbino, ciobanul cu oile ... Tot ce înseamnã viaþa mea actualã se profileazã în fiecare dimineaþã în geam. Privesc totul; vãd totul. Sunt precum Dumnezeu. Lucarna e altceva. Ea e cea care se uitã la mine, orbindu-mã cu luminozitatea-i excesivã. Dar mama ta a vrut sã fie aºa: mare ºi necruþãtoare, pentru ca eu sã nu-mi pot explica propriile limitãri atribuindu-le  unor defecte de amplasament. Problema era sã armonizãm uriaºul ºuvoi de luminã cu o casã  þãrãneascã din secolul al XVIII-lea. Trebuia sã înglobãm modernul în rustic fãrã a recurge la violenþã. O sarcinã potrivitã pentru ea, cãci unul din talentele sale consta  tocmai în aºa ceva: sã restaureze clãdiri vechi fãrã a afecta ambianþa;  fãrã a leza  structura limpede a pietrei ºi a lemnului.

De casa asta veche, cu douã veacuri în spinare, s-a îndrãgostit  cu mulþi ani în urmã. Îi observa întristatã ruina sporindã, nãruirea.
Nu-l cunoºtea pe proprietar, dar într-o zi cineva i-a spus cã ultimul care locuise acolo a fost un  angajat al Ministerului Agriculturii, un paznic forestier.  ªtirea nu i-a fost pe plac. Autoritãþile o intimidau. Prefera sã trateze cu persoane fizice. Birocraþia o  descumpãnea puþin, cu siguranþã pentru cã birocraþia se arãta insensibilã la farmecul ei personal. Însã casa aceasta o atrãgea atât de mult încât, ori de câte ori ne plimbam, se oprea în dreptul  ei, îi cerceta construcþia originalã, fãrã cãrãmizi ºi fãrã ciment, stâlpii de stejar  susþinând pietrele de deasupra, balcoanele  cu fier forjat, ferestruicile înguste dinspre nord, cu minuscule obloane mobile. Într-o dupã-amiazã, s-a strecurat prin deschizãtura unei uºi laterale ºi  a rãmas fascinatã de trãinicia alcãtuirii ansamblului:  bârnele, stâlpii de sprijin,  temelia din grinzi solide, parchetul din bucãþi late de lemn, care trosneau ca niºte vaiete când  pãºeai. N-am încotro, trebuie sã mã duc la Minister, mi-a spus când a ieºit de acolo. Era  fermecatã de-a binelea. A doua zi, s-a dus singurã la Madrid. Nu-i plãcea sã amestece pe nimeni în capriciile ei;  rezolva asemenea treburi în felul ei. Am rãmas aºadar la cabanã, cu fraþii tãi, aºteptând-o. S-a întors grozav de optimistã: Totul  e aranjat, mi-a zis; îþi vei avea atelierul. Am întrebat-o dacã a cumpãrat casa, dar ea dãdu din cap. Adesea îºi ascundea rãspunsurile, cu o rezervã nostimã. Îi plãceau surprizele: sã le facã sau sã i se facã. Clãdirile oficiale nu sunt de vânzare, explicã. Am rãmas cu ochii la ea;  nu mi se pãrea un rãspuns convingãtor, însã adãugã imediat, de parcã ar fi fost ceva de domeniu public: Se  scot la licitaþie sau  la schimb. Eu eram mai departe vrãjit de zâmbetul ei. Întotdeauna i-am admirat hotãrârea, faptul cã ºtia ce voia, felul ei de a înfrunta evenimentele, chiar dacã uneori, ca în cazul acesta, o deranjau formalitãþile ºi hârþogãria. Parcã o  vãd ºi acum, stând pe  rogojina cabanei, a doua zi dimineaþa, cu paharul de suc de portocale pe care obiºnuia sã-l bea la micul dejun pus pe o bãncuþã, amuzatã de descumpãnirea mea, cu cãpºorul ei  brunet  aºezat pe gâtul svelt, semeþ ºi nespus de fragil. Am optat pentru schimb, spuse imitând tonul unui agent imobiliar; voi cumpãra o pãºune în Villarcayo ºi o voi ceda  Serviciului Forestier  fãrã nimic altceva în plus. ªi aºa a fãcut. A fãcut rost de o pãºune destul de mare cât sã pascã acolo douã duzini de vaci, ºi a dat-o primind  casa. Dar povestea de abia începuse. Acum trebuia sã  fie întãriþi stâlpii de susþinere, iar clãdirea sã fie renovatã ºi mobilatã. Avea de lucru nu glumã.

Dupã douã sãptãmâni, când ne-am întors în oraº, tu ºi Leo aþi fost arestaþi. Mai vãd încã cele douã chipuri, aplecate peste patul meu, privirea înspãimântatã a Aliciei ºi cea vioaie a mamei tale, fãcându-mi semne sã-mi scot tampoanele din urechi. Eu mã împotriveam. Mã sperie ce o sã-mi spuneþi, le-am zis. Mi-era fricã; veºnic m-am temut de  veºtile primite în  zori de zi. Vãd ºi acum cele douã chipuri îndemnându-mã de zor sã ascult, lampa aprinsã deasupra capului meu, abajurul albastru. Spuneþi-mi încetul cu încetul, le-am implorat. Ea a încuviinþat ºi atunci mi-am scos tampoanele din urechi. Vocea îi era linºtitã: I-au arestat pe Ana ºi pe Leo, a spus. Mi-era teamã de o nenorocire iremediabilã, dar spusele ei nu mi-au pãrut ceva definitiv. În fiecare zi erau arestaþi zeci de profesori ºi studenþi, ºi ºtiam cã voi eraþi de multã vreme  implicaþi în acþiuni politice, iar Leo fãcea parte din Frontul Revoluþionar. Nicolás spune cã pe Leo l-au arestat pe când îºi parca maºina la Universitate; era plinã de pamflete împotriva procesului 1001. Pe Ana, în laborator,  aproape imediat (adãuga amãnunte unul dupã altul). Am  fost în stare sã mã aºez în capul oaselor. Reuºisem sã-mi  depãºesc limitele gândirii, incapabilã sã cuprindã dintr-o datã diferitele aspecte ale problemei. Am reacþionat subit ºi am întrebat de fetiþã. Era cu Nicolás ºi prietenii lui, în apartamentul din San Julio. Creierul meu a intrat neîntârziat în acþiune. Sã plecãm imediat, am spus. Trebuie sã-i impiedicãm
sã-i tortureze. Era obsesia mea. În timp ce mã îmbrãcam, cu toate cã era doar patru dimineaþa, mama ta  era deja cu telefonul în mânã. I-a trezit pe Indalecio Vicuña, vãrul ei, falangist  din vechea gardã, pe  colonelul Mariano Gajate, fratele lui Justo Gajate, Avocatul Poporului, pe procurorul Alonso Cano, din familia Cano de aici, din Madrid,  pe care îl cunoºteam de mult. Toþi au reacþionat la telefonul ei ca la ceva firesc. Acesta era alt dar al mamei tale: avea talentul de a se strecura în casa alcuiva, chiar sculându-ºi semenii din somn, fãrã  sã-i enerveze, poate pentru cã în definitiv toþi îi datorau ceva.

Sãptãmâna trecutã, la  ceremonia de primire la Belle Arte, Evelio Estefanía, în discursul de rãspuns, i-a dedicat mamei tale câteva cuvinte:  O fiinþã, a spus, care prin  simpla-i  prezenþã  alina zbuciumul existenþei. O judecatã definitivã. Mã întreb adesea  de unde avea tactul acela al convieþuirii, criteriile originale despre tot ce se întâmpla, gustul fin, sensibilitatea. Strãmoºii ei erau oameni simpli, veniþi de la þarã, lipsiþi de imaginaþie. De unde a învãþat atunci cã un singur trandafir într-o vazã poate fi mai  încântãtor decât un buchet, sau cã frumuseþea se putea ascunde într-o pendulã veche, golitã de tot ce avea înauntru ºi umplutã cu cãrþi?  Aprecierea lui Estefanía era exactã: prezenþa ei alina zbuciumul existenþei. Uneori, era de-ajuns vocea ei.  Din pricina asta nici Vicuña, nici Gajate ºi nici Alonso Cano nu
s-au suparat cã i-a trezit la o orã atât de nepotrivitã. Ce-l frãmântã pe Nicolás e posibilitatea sã fie torturaþi. O auzea spunând ºi repetând la telefon cuvintele astea, ca o psalmodie. Mai târziu, când am coborât sã luãm maºina, în liniºtea zorilor, mi-a mãrturisit cã Gajate îi spusese ceva neobiºnuit, ºi anume cã  organizarea statului poliþienesc ajunsese la o astfel de perfecþiune cã nici conducerea supremã nu mai putea impiedica acþiunea individualã a unui  membru. Mãrturisirea asta m-a surprins.  Nu-i cunoºteam mamei tale iscusinþa  de a trage de limbã.

Pentru o sãptãmânã ºi jumãtate ne-am instalat la voi acasã, cu fetiþa. În prima zi, bunica a trimis-o la creºã ºi, pe înserat, în vreme ce ea fãcea ordine în casã, eu m-am dus s-o iau. Toþi copiii mi se pãreau la fel ºi mi-era teamã cã n-o voi identifica, dar pe când mã uitam  la toate cãrucioarele o fetiþã cu boneþicã roºie mi-a zâmbit. Îþi dai seama? Era leit ea, acelaºi zâmbet, am recunoscut-o pe loc. Dar, pe deasupra, era ceva misterios în toatã povestea: cum e posibil ca o fetiþã de abia câteva luni sã-ºi recunoascã bunicul pe care nu–l vãzuse decât de douã ori în viaþã?

Nicolás  ºi  prietenii lui din San Julio ne aduceau veºti  în fiecare searã. Tu  îþi petrecuseºi  noaptea  dintr-un interogatoriu în altul, la Direcþia Generalã a Siguranþei. Leo într-o celulã, cu un magnetofon în încãperea vecinã care transmitea plânsul unei femei. Încercau sã-l facã sã creadã cã tu erai cea care plângea pentru
a-l determina sã cedeze.  Îþi dai seama ce ºmecherie?  Erau alarmaþi de  întorsãtura pe care începuse s-o ia procesul 1001, de faptul cã strada le scãpa de sub control.  De aici izvora teama mea  de torturã, o teamã îngrozitoare ce mã paraliza. Ea era mai practicã. A aruncat toate hârtiile compromiþãtoare din apartament, astfel încât atunci când poliþia a venit în cursul dupã-amiezii n-a gãsit nimic, numai  Capitalul, o maºinã de scris ºi o puºcã de vânãtoare, cu actele în regulã, pe care au luat-o. Asta le-a fost prada.

A doua zi dimineaþa, mama ta stabilise o întrevedere cu Alonso Cano, procurorul. Din câte mi-a relatat, a fost corect dar distant. Îl frãmânta ideea cã cineva putea crede cã poliþiºtii îºi stingeau  þigãrile  pe pielea deþinuþilor ca
sã-i facã sã vorbeascã. Ea  comentã cã nici nu credea aºa ceva ºi nici nu tãgãduia, dar cã  era  nedrept sã nu admiþi nici o dovadã. Poate cã într-o zi  va trebui sã dãm socotealã pentru asemenea lucruri, îi spuse. Strecurã asta  oarecum în treacãt, fiindcã ºtia cã Alonso Cano era foarte religios ºi aluzia aceea la o judecatã vagã, fãrã drept de apel, care putea prea bine sã fie Judecata de apoi, avea sã-l impresioneze, ºi aºa s-a ºi întâmplat. I-a fãgãduit cã o sã accelereze  demersurile  pentru ca sã fiþi transferaþi neîntârziat la închisoare, unde aveaþi sã fiþi mai la adãpost.

Mama ta ºi-a pãstrat mereu vie credinþa. Înainte de a fi operatã, s-a spovedit ºi s-a împãrtãºit. Credinþa ei era simplã dar trainicã. Nu ºi-a întemeiat-o nicicând pe accese   mistice ºi nici nu ºi-a pus vreodatã probleme teologice. Nu era o femeie bisericoasã, dar era fidelã principiilor creºtine: iubea ºi ºtia sã se punã în locul altuia. Era creºtinã ºi se supunea dogmei. Imaginea ei despre dumnezeire era Iisus Cristos. Avea nevoie de o întruchipare omeneascã a Atotputernicului, cu care sã se poatã înþelege. Abia ne-am cunoscut cã mi-a ºi povestit cum, în ajunul primei sale comuniuni, toatã lumea îi vorbea de Iisus; pãrinþii, mãtuºile, maicile de la ºcoalã. Numai de Iisus. Pentru a-l putea întâmpina  pe  Iisus trebuie sã fii cuminte, îi ziceau. Maica Mariana de Todos los Santos vorbea, în schimb, de Cristos: Cristos are încredere în fetiþele ascultãtoare. Dacã Cristos te-ar auzi spunând minciuni, s-ar supãra. În felul acesta, îmi explica, l-a identificat pe Dumnezeu cu Iisus, ºi nici viaþa, nici tot ce avea sã citeascã, nu i-au schimbat mai târziu  aceastã concepþie. Iar în ziua în care a luat pentru prima oarã sfânta împãrtãºanie a avut convingerea cã  gustase din  Iisus, nu  din  Pãrintele Ceresc ºi nici din  Duhul Sfânt. Cristos era temelia. În deosebi Cristos þinând predica de pe munte. Credinþa ei era simplã, limitatã la cele omeneºti; un creºtinism  liniar, fãrã concesii.

La nouã ani, pe mama ta a frãmântat-o o problemã foarte grãitoare pentru sensibilitatea ei, cu privire  la integritatea lui Cristos în fiecare fãrâmã  a  ostiei. Astfel, când  a vãzut întâia oarã cum  capelanul ºcolii a împãrþit ostia rãmasã în patru, pentru a le da  ultimelor patru colege, a plâns toatã noaptea închipuindu-ºi cã don Tomás îl mutilase. Pentru a le da ºi prietenelor ei, îl ciopârþise.  Din ziua aceea, ori de câte ori capelanul împãrþea o ostie în potir, ea ieºea din rând ºi se întorcea în banca ei fãrã sã se mai împãrtãºeascã. Într-o dimineaþã, maica  Mariana de Todos los Santos o dojeni. Ea argumentã cã voia sã-l primeascã pe Iisus în întregime, nu o fãrâmã, ºi maica o lãmuri atunci cã Cristos era întreg ºi adevãrat pânã ºi în cea mai micã pãrticicã a ostiei, chiar ºi în firimiturile ce rãmâneau în potir  la sfârºitul împãrtãºaniei tuturor. Mama ta încuviinþa dezorientatã, tulburatã pentru prima oarã în viaþã de o chestiune teologicã. Maica Mariana de Todos los Santos îºi întãri argumentul prin­tr-o pildã:  N-ai intrat niciodatã la târg în cãsuþa cu oglinzi? Pãi e acelaºi lucru.  Aºa cum imaginea ta se reflectã în întregime în fiecare oglindã, tot aºa Cristos se aflã  în fiecare pãrticicã a Sfintei Ostii, îi spuse. Cuvintele acelea au însemnat pentru mama ta o revelaþie  a puterii divine. Cristos se multiplica  pe sine tot aºa precum, la vremea potrivitã, a multiplicat pâinile ºi peºtii. Dar imaginaþia ei zburda în voie. Odatã, în ziua în care se prãznuia patroana ºcolii, în timpul sfântei liturghii o ostie a cãzut pe  treptele altarului  ºi capelanul a întrerupt împãrtãºania, a ridicat-o de pe jos ºi a înghiþit-o. Apoi, a ºters cu o cârpã umedã treapta ºi a reluat ceremonia. Însã ea, stând la rând, nu-ºi lua ochii de la cârpa  mototolitã de lângã altar. Ce aveau de gând sã facã oare cu ea? S-o spele, s-o stoarcã ºi sã arunce apa? Ea îl vedea acolo pe Dumnezeu. Voiau sã-l înece pe Cristos în canal? Fãrâme extrem de mãrunte din pâinea sfântã  se lipiserã de cârpa umedã ºi în fiecare se afla întreg Iisus cel adevãrat. Strigã „nu!”  ºi leºinã. Maicile o ridicarã ºi o duserã la infirmerie. Dupã cincispreezece zile, scrupulele ei, care pãreau a prevesti o crizã gravã, dispãrurã fãrã urmã. Nu erau, în pofida aparenþelor, o crizã de nervi, ci  semnele unei imaginaþii vii ºi ale unei sensibilitãþi neobiºnuite. Ea era echilibratã, diferitã; era însãºi prospeþimea de care sângele meu avea nevoie. Episodul cu Cristos aruncat în canal nu i-a adumbrit seninãtatea ºi nici nu i-a afectat în vreun fel credinþa.  În viaþa ei a dãinuit întotdeauna simþãmântul religios.

Mi-aduc aminte acum cã în 64, când am þinut cursul despre Velázquez la Universitatea din Washington, doamna Tucker, la care locuiam, o ducea din când în când sã se spovedeascã. Prima oarã  m-a luat prin surprindere: Ce poþi sã-i spui preotului dacã nu ºtii sã vorbeºti engleza? Ea râdea, scânteia i se aprindea în ochi: Ca sã capeþi iertarea cuvintele sunt de prisos. Dacã mã apropii de un confesional înseamnã cã simt remuºcãri, cã mã cãiesc pentru pãcatele mele. Avea dreptate. Pe deasupra, greºeam când îi atribuiam o necunoaºtere absolutã a limbii.  O rupea biniºor. În orice loc de pe lume îi erau de-ajuns câteva zile ca sã se facã înþeleasã. Auzul ei era neobiºnuit.  Adesea, a doua zi dupã ce vedeam un film,  apãrea în atelier fredonând motivul muzical. Era ca un magnetofon. Într-un rând am încercat s-o împing mai departe ºi, ieºind de la cinema, am rugat-o sã repete  tema de fond: Aºa nu, mi-a zis, mai întâi trebuie sã dorm cu ea.  Trebuia sã doarmã cu ea. Îþi dai seama? Când se trezea, a doua zi, melodia din ajun, acum  asimilatã, îi înflorea pe buze. Concepþia sa despre auz era cu totul aparte. Urechea finã avea ramificaþii surprinzãtoare: era acelaºi  ele­ment indispensabil pentru  a învãþa limbi strãine, a dansa ori a ºchiopãta. Teoriile ei! Prima oarã când am fost în Germania ieºea singurã sã facã toate cumpãrãturile cu o dezinvolturã uluitoare. La Washington, dupã cinci zile, stãtea de vorbã cu negrii reticenþi în autobuz. La Paris, la o petrecere datã de madame Labourtade, prietena  lui García Elvira, deveni sufletul reuniunii, povesti anecdote ºi, la sfârºit,  dansã în ritm de castaniete. Eu eram exact opusul ei, ºi mã simþeam uimit de capacitatea ei de adaptare. Când mi-am rupt piciorul pe gheþuºul din 71, mã descurcam  atât de prost cu cârjele încât în loc sã merg, sãream.  Ea râdea:  Dacã faci din ºchiopãtat o problemã mentalã  ai sã ajungi sã-þi rupi ºi celãlalt picior. Pentru ea, a ºchiopãta  cu eleganþã  depindea tot de auz.  Avea un auz intuitiv care, uneori, îi permitea sã capteze inefabilul. Într-un rând, în tinereþea noastrã, a rezolvat  afurisitele cuvinte încruciºate din La Codorniz*  îngânând un text imaginar, fãrã alt ajutor decât virgulele, punctele ºi accentele. Urmã drumul invers faþã de cel obiºnuit, ºi anume confruntã cuvintele definiþiilor cu fragmentul din integramã. Ajunse la litere prin melodie.

O femeie ca ea s-ar fi putut afirma cu succes în oricare activitate ce impune imaginaþie, ritm ºi simþul armoniei. Detesta însã rutina, ºi n-a fost stãruitoare în privinþa studiilor: într-o zi s-a plictisit ºi a lãsat baltã facultatea.  Cineva mi-a atribuit un rol în aceastã hotãrâre, dar nu era adevãrat. O plictiseau manualele; din fragedã copilãrie o plictiseau. Pe terenul acesta se miºca oarecum himeric.  Iubea cãrþile, dar cartea aleasã spontan. Înþelegea cã viciul sau  harul de  a citi  depindeau de prima carte.  Cel care ajungea sã fie interesat de o carte devenea inevitabil sclavul lecturii. O carte te trimitea la alta, un autor la altul, pentru cã, în pofida celor spuse îndeobºte, cãrþile nu-þi rezolvau niciodatã problemele ci þi le creau, aºa încât curiozitatea cititorului rãmânea veºnic nesatisfãcutã. ªi, apelând la alte titluri , începeai un lanþ ce nu se putea sfârºi decât  odatã cu moartea.  Privea cu nesaþ literele tipãrite.  ªi m-a molipsit ºi pe mine. Ea m-a apropiat de cãrþi, de anumite cãrþi ºi de anumiþi autori. De fapt, mi-a deschis porþile acestei lumi.

Schimbam între noi texte despre picturã. Eu obiºnuiam sã discut  întemeindu-mã pe scheme fixe, în vreme ce ea îºi lãsa imaginaþia sã zboare ºi descoperea conexiuni care oricãrui alt cititor, mai puþin avizat, i-ar fi scãpat.  Mama ta m-a dus la Proust, la Musil, dar ºi la Robbe Grillet, ºi într-o bunã zi  m-a fãcut sã vãd cã pictura mea descria  dar nu  relata, întocmai ca operele de genul nouveau roman. Gãsea paralele tulburãtoare iar uºurinþa ei  de a teoretiza era atât de mare încât, ori de câte ori expunea vreo idee, te simþeai ruºinat cã nu-þi trecuse þie prin cap. Mi-aduc aminte cã, vorbind odatã despre constructivismul  german ºi despre dadaism, le-am calificat dispreþuitor drept distracþii ale artei, însã ea mi-a replicat cã  acolo unde dadaismul dezintegra constructivismul integra, astfel încât în punctul unde se interferau ambele curente se putea produce o anumitã confuzie. Intuiþia  cu care  era înzestratã pentru spaþii, forme ºi culori, ar fi fãcut  din ea ºi un critic de artã  cu spirit pãtrunzãtor.

Aºa a început admiraþia ei faþã de Primitivo Lasquetti, scriitorul blestemat; o admiraþie înflãcãratã, protectoare, deºi  era abia cu ºase sau ºapte ani mai mare decât el. Primo era un bãrbat independent, care  spunea lucrurilor pe nume: pâinea era pâine ºi vinul vin. Dar asta era uºor, o puteau face ºi cei mediocri: remar­cabil era nu faptul cã numea pâinea pâine, ci cã o fãcea cu mãiestrie, în proza cea mai strãlucitoare din ultima jumãtate de veac, dupã cum afirma ea. Nici un alt critic n-a avut o viziune atât de personalã asupra artei contemporane, n-a emis judecãþi atât de amuzante ºi uimitoare; atât de definitorii.  Primo mã aprecia, ne înþelegeam, însã în întâlnirile noastre  nu tocmai frecvente ea era cea care dãdea tonul, ea îi cãuta pricinã pânã îl enerva, fiindcã, spunea, când era iritat îºi arãta geniul.

Îi admira ideile, bogãþia ideilor, dar ºi forma în care ºi le exprima. Îl citea neobositã, îl recitea. Îi trecea  cu vederea cinismul, grosolãnia, neruºinarea. Genialitatea  presupune de obicei astfel de inconveniente, comenta. Legãtura lor era atât de intelectualã,  de mai presus de  tot ce poate fi vulgar, încât n-am fost niciodatã gelos din cauza lui. Întotdeauna  ar fi fost  nepotrivit sã mã arãt gelos în faþa ei, dar s-o fac datoritã admiraþiei ei pentru Primo ar fi însemnat o eroare absolutã,  o greºealã pe care nu mi-ar fi iertat-o poate în veci.

L-a cunoscut la Biblioteca  Naþionalã, în seara când el a prezentat o colecþie de cãrþi de poveºti. Sala, fireºte, era plinã de lume  din domeniul literaturii pentru copii, însã, conform tezei pe care a susþinut-o Primo, poveºtile nu-i interesau absolut deloc pe cei mici, care doreau  sã citeascã doar cãrþile þinute de pãrinþi sub cheie în bibliotecã. S-a stârnit vâlvã, dar ea s-a entuziasmat: E mai original decât mi-ai spus, repeta.  Un om cãruia îi place sã contrazicã, asta e; unul care aduce argumente, râdeam eu. Dar pe ea o fascinau fiinþele cu un profil bine definit, deosebite. Cu timpul, a ajuns sã-l cunoascã pe Lasquetti, vorbele lui de duh, impietatea, cinismul, sarcasmul, dar ºi timiditatea, sensibilitatea pe care le ascundea atât de dibaci sub masca îndrãznelii. Parcã avea o rãfuialã cu societatea, comenta ea. Criticile lui, scrierile lui, chiar ºi cele de purã ficþiune, dezvãluiau niºte aspecte atât de profunde încât fãceau sã sarã în aer persoane, prestigii ºi instituþii. Pãrea cã se complace atrãgând urã. Era însã credincios puþinelor valori pe care le respecta, ºi prieteniei. Ea spunea: Dispreþul lui e doar aparent; poate doar o mascã. Iubeºte o jumãtate de duzinã de fiinþe, dar necondiþionat; din toatã inima. Câteodatã  i-o insinua,  iar el rãspundea cu indiferenþã studiatã: Crezi oare cã existã mai mult de jumãtate de duzinã de fiinþe pe lume care sã merite a fi iubite? Ea afirma cu convingere: Lumea vrea sã-l dispreþuiascã dar nu poate; e prea important. ªi avea dreptate. Rareori, în discuþiile din diverse medii mai mult sau mai puþin intelectuale, nu era menþionat. ªi, ori de câte ori se întâmpla aºa, survenea o pauzã, de care cei de faþã profitau ca sã se uite unii la alþii cu o anume suspiciune, dar tãcerea nu dura decât pânã când se auzea  primul calificativ: Tipul acela e un ticãlos, spunea cineva. ªi, dupã ce a fost aruncatã cea dintâi piatrã, urma lapidarea fãrã îndurare: ranchiunos, ponegritor, înfumurat, fãrã suflet... Nu exista epitet care sã nu îi fie aplicat. ªi, atunci, ea se ridica în apãrarea lui. Una dinre amintirile cele mai frumoase pe care le am despre mama ta e în rolul ei de avocat al lui Primo, singurã, înflãcãratã, cu tendonul de la gâtul ei fragil încordat, în faþa camarilei de inchizitori: Toþi oamenii de excepþie sunt plini de contradicþii. Poziþia ei, cãldura cuvintelor, pe care mulþi o atribuiau indulgenþei arãtate de inflexibilul Primo picturii mele, îi surprindeau.

Când  s-a auzit zvonul cã voi  fi  primit  la Belle Arte, cã cineva  se pregãtea sã-mi prezinte candidatura la Academie, am stat pe gânduri dacã sã accept sau nu, conºtient de lipsa mea de academism, însã ea, un pic vanituoasã, m-a încurajat: Trebuie sã faci pasul ãsta ºi apoi
sã-i  ajuþi pe Primo ºi pe César Varelli sã intre ºi ei. Academia trebuie sã fie întineritã. Cineva care n-ar fi cunoscut-o s-ar fi gândit la ceva rãu, ºi-ar fi  bãtut joc de  naiva mea încuviinþare în privinþa  prieteniei ei cu Primo, dar eu ºtiam natura relaþiei lor, jocul strict intelectual ce exista între ei. Amândoi vibrau în faþa frumuseþii; diferenþa consta în aceea cã, în timp ce la Primo simþul frumosului nu depãºea sfera artei, mama ta descoperea frumuseþea în lucrurile cele mai precare ºi aparent banale. Iar  acolo unde nu exista, era capabilã sã o creeze nesocotind  valorile stabilite ºi asumându-ºi toate riscurile.

* Cunoscutã  revistã umoristicã  spaniolã.