1.

Trăim acum într-o vreme în care foamea de cunoaştere, de redescoperire a trecutului ne face să alegem spre lectură cu predilecţie memoriile, jurnalele sau corespondenţa dintre oameni de cultură. Cititorul de astăzi regăseşte în confesiuni acel trecut atâta timp refuzat sau trucat şi de care are nevoie pentru a reînnoda firul istoriei. Jurnalele şi memoriile devin forme de confesiune subiectivă din care se întregeşte o istorie colectivă, deopotrivă faptic şi ideatic, faptele concrete dezvăluindu-se şi „luminându-se” pentru înţelegere prin punctul de vedere şi prin modalitatea de interpretare a celui care le-a trăit.

De cealaltă parte a baricadei, adică dinspre unghiul scriitorului, al autorului de jurnal sau de memorii, putem deduce că acesta se regăseşte în confesiune, că retrăieşte un timp trăit direct, pe măsură ce deapănă pe hârtie fapte, întâmplări sau descrie oameni, locuri, împrejurări deosebite.

Dacă Ion D. Sîrbu şi-a propus ca modalitate de exprimare jurnalul, se poate cu uşurinţă observa că aceasta a fost formula care-i convenea la un moment dat, într-o anume perioadă istorico-socială, şi care putea completa stilistic şi epic celelalte genuri abordate de el – roman, teatru, povestire, schiţă. Dar titlul însuşi semnalează cititorului o modificare de concepţie, propunându-i o altă variantă de jurnal. Este numai un joc de cuvinte Jurnalul unui jurnalist fără jurnal? Poate fi, dar este, oricum, ceva mai mult decât un joc. Negaţia pe care o cuprinde titlul ascunde probabil şi dorinţa scriitorului de a-şi situa cele scrise dincolo de categoria genului diaristic, în specia totalizatoare a naraţiunii, chiar dacă acesta se prezintă numai la persoana întâi şi chiar dacă cel care ni se confesează are o identitate cunoscută, o stare civilă reală. El devine astfel un personaj (totdeauna principal) şi primeşte (prin exemplaritatea faptelor narate) dreptul de a accede la eternitate. Ceea ce se transmite cititorului, secvenţele de dialog, ca şi modelele de micro-texte sunt toate răsfrângeri ale propriei subiectivităţi. Indicii gramaticali care o confirmă sunt, pe lângă verbele de persoana întâi, pronumele şi adjectivul posesiv („meu”, „mea”...) prin care personajele sunt apropiate, confirmându-se astfel acceptarea necondiţionată de către cel care face confesiunea tuturor ideilor acestora. Tot ceea ce se numeşte cu un termen consacrat „Jurnal”, pentru diaristul Ion D. Sîrbu devine o formulă literară de o factură cu totul inedită. Titlul încifrează, deşi pare să explice. Contractul de lectură care se stabileşte de regulă între autor şi cititor este abrogat şi înlocuit cu un altul, sugerat numai de titlu. Avem în faţă, aşadar, un „Jurnal”, dar al unui narator „fără jurnal”.

Privind din perspectivă inversă, ce poate fi acest jurnalist care este lipsit de singurul element determinativ care-i confirmă statutul? El se autodefineşte ca „jurnalist fără jurnal”, ceea ce sugerează un alt tip de scriitor. Avem în faţă şi un fals jurnal de vreme ce nu avem un autor de jurnal. Căci ce poate fi „jurnalul” celui care este „fără jurnal”? De bună seamă o altă formulă literară. Aşa după cum şi corespondenţa cu Virgil Nemoianu, Ion Negoiţescu şi Mariana Şora (adunată într-un volum care oglindeşte prin mai multe faţete acelaşi om şi o aceeaşi epocă) intră într-o altă categorie. Scrisorile lui I. D. Sîrbu, adevărate file de jurnal totodată, pot fi interpretate, în acord cu unul dintre destinatari,Virgil Nemoianu, ca adevărate „eseuri convenţionale”, ca „o valoare literară şi document social de prim rang.”

2.

Volumul de corespondenţă cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu şi Mariana Şora trimite la mai multe semnificaţii. El este o „re-găsire” a Occidentului cu ajutorul schimbului de idei dintre epistolieri (Sîrbu, în România, ceilalţi, „dincolo”), dar şi prin conştientizarea realităţilor timpului trăit „dincoace”.

Un om (I. D. Sîrbu), o ţară (România), mai multe state (tot blocul răsăritean), rămaşi „îndărătul sârmei ghimpate”, îşi luaseră, începând cu 1945, treptat, „Adio” de la Europa. Trăind „decenii de noapte amarnică”. Adio, Europa!, romanul de sertar al lui I. D. Sîrbu, are astfel şi valoare de document, e un fel de sit arheologic cu rol de a împiedica uitarea ce derivă firesc din scurgerea timpului. Valoarea cărţii e cu atât mai mare cu cât descrierea timpului trăit dincoace nu se face dintr-o perspectivă ŕ rebours, ci chiar dinlăuntrul său.

În apropierea sfârşitului, examinatorul stării de fapt a ţării în comunismul românesc – când cinic, când îndurerat, dar întotdeauna lucid – va împinge la maximum durerea, ştiind că a trăit parte din viaţă şi acum moare „nu la marginea Europei, ci la sfârşitul Europei”.

Între viaţa trăită, îndurată şi cea percepută de la distanţă, diferenţele sunt cele dintre realitate şi transpunere ficţională, iar scriitorul, întors din Germania, realizează aceasta şi îi scrie Marianei Şora de pe poziţia „flămândului” neînţeles de cel sătul: „tot ce povesteam la Köln nu avea niciun efect, fiindcă lucrurile pe care noi le trăim şi îndurăm aici, acolo ele sunt de mult literatură, informaţie, ştiinţă politologică, bibliografie...”. „Doamne, cât de puţin înţelegeţi din noi!”, exprima astfel, plin de durere, scriitorul Ion D. Sîrbu, „exilatul” în propria ţară, într-un sistem politic represiv, într-un oraş neprielnic şi printre oameni potrivnici.

Revelaţie a literaturii române prin romanele sale „de sertar” (poate singurele sau, în orice caz, cele mai semnificative de după 1989), Ion D. Sîrbu surprinde şi descrie în tot ce aşterne pe hârtie fenomenul treptat al „desprinderii” noastre de continentul din care, cel puţin geografic, aparţinem, analizând – cu mijloacele literaturii – cele mai varii aspecte (politice, sociale, psihologice etc.) ale societăţii româneşti în care a trăit.

Adio, Europa!, în special, dar şi Lupul şi catedrala, precum şi Jurnalul unui jurnalist fără jurnal ori corespondenţa sa sunt tot atâtea căi de a exprima deznădejdea treptată a luării de rămas bun (forţat) de la democraţia europeană.

„Nimic nu rugineşte şi nu ucide mai încet şi mai sigur decât singurătatea şi izolarea”, scria tot I. D. Sîrbu, izolatul într-un „Isarlâk” (citeşte: Craiova) cu oameni având mentalul şi atitudini departe de exigenţa celui venit din „Genopolisul” (citeşte: Cluj) cu apetenţe şi mentalităţi mult mai apropiate de occidentul european. La scară macro, într-un sens mai larg, cele două oraşe pot fi văzute ca sâmburele unui continent întreg. „Craiova e foarte departe de Bucureşti” şi nu ne e greu să extrapolăm – Isarlâkul, ca oraş, dar şi ca simbol, părea tot mai departe de valorile morale şi culturale ale oraşelor mari.

„La spatele lui Dumnezeu şi al Europei”, omul I. D. Sîrbu, emblemă a locuitorului acestei lumi cedate comunismului, putea supravieţui numai învăţând „marea lecţie” care suna astfel în cuvintele pline de ironie ale personajului, uşor de perceput ca alter ego al autorului: „stăteam cuminte în banca mea, nu fluieram în nicio biserică... mă bucuram de lumina democratică a soarelui... de dulcea şi secreta vrajă a uitării”.

Adaptarea însemna şi acceptarea (aparentă, desigur) a regulilor impuse de „cea mai nouă şi mai perfectă dintre lumile posibile”, cum tot cu ironie (amară) citează adesea Candid reflecţiile referitoare la sistemul comunist ne-european – în care fusese silit să trăiască – ale soţiei Olimpia (cea care avea „inteligenţă practică deosebită – bizantină în formă, dar perfect socialistă în conţinut.”). „Trăim într-o lume în care, ca să ajungi în faţă, trebuie să baţi des şi cu grijă la uşa din dos”, ori „trăim într-o lume în care simţul ierarhiei face parte din bunul simţ politic al lumii noastre”. Cei doi, soţ şi soţie, sunt construiţi ca personaje şi pe principiul reprezentării vizibile a două „lumi” diferite. Candid şi Olimpia pot fi percepuţi, astfel, ca două simboluri clare: el – ca reprezentant al Occidentului, ea – al Orientului balcanic, al celui obişnuit să supravieţuiască după regulile acestuia.

La Ion D. Sîrbu, relaţia dintre roman şi confesiune jurnalistică ori epistolară, relaţia dintre ficţiune şi realitate consemnată „la cald” se dovedeşte a fi foarte strânsă. Autorul trece cu uşurinţă bariera şi, astfel, pe terenul ficţional vom întâlni adesea realităţi îmbrăcate într-un văl străveziu de adevăr recognoscibil. Astfel, personajele acoperă, în multe cazuri, persoane reale, spaţii narative (localităţi, locuinţe, împrejurimi), putând fi uşor detectate de vreme ce sunt construite după model. Isarlâkul este, desigur, Craiova, oraşul „exilului” său, blocul, apartamentul sunt localizate, străzile, parcul etc. sunt, de asemenea, uşor de identificat. Ceea ce apare însă fără nicio urmă de haină ficţională este situaţia oamenilor, frigul, frica, nefericirea, disperarea şi, de cele mai multe ori, resemnarea, lipsa de speranţă că acolo, la marginea continentului, în oraşul balcanic şi balcanizat, oamenii ar mai putea spera să trăiască vreodată european (citeşte: liberi).

Autorul-narator mai mult se revoltă decât se lamentează. Înseşi scrierile sale de sertar sunt o formă a acestei revolte. „Nu de ziduri ale plângerii avem nevoie, ci de ziduri unde ne-am putea urla nefericirea, deruta, disperarea; foamea şi frigul, frica şi teroarea”, citim la un moment dat în celălalt roman, intitulat simbolic Lupul şi catedrala. În singurătatea sa „de lup ajuns câine pe lanţ”, omul I. D. Sîrbu (ca şi personajele sale) priveşte cu luciditate amară lumea în care trăieşte şi o descrie folosind toată gama de stiluri acoperitoare ale paletei de sentimente – de la relatarea în stil ironic, parodic şi autoironic până la tonul grav, încărcat de durere, revoltă sau tragism.

„Rezistenţa prin cultură” îşi are şi în I. D. Sîrbu un reprezentant care supravieţuia prin cunoaştere, prin luciditate, dar şi prin actul continuu de consemnare a realităţii, prin „prinderea în insectar” a acelei lumi pe dos în care trăieşte. „Intelectualul român din acele decenii supravieţuieşte prin răzbunarea înregistrării”, va sublinia Virgil Nemoianu în „Prefaţa” citată (p. 10). Intelectualul român (în cazul de faţă scriitorul I. D. Sîrbu) trăieşte concomitent în două realităţi: realitatea imediată cu oraşul/ ţara în care este întuneric, oamenii stau la cozi pentru orice produs, unde mizeria fizică şi morală proliferează continuu; alta este refugiul în cultură, în lumea cărţii, a raportării la civilizaţiile lumii – de la limba şi cultura latină la alte limbi şi culturi ori până la filosofie, istorie, estetică etc. Fostul asistent de la Cluj, fostul cerchist de la Sibiu le stăpâneşte şi le foloseşte pentru a rezista la agresiunea realităii. Răzbunarea supremă este aşadar cuvântul care, chiar dacă nu ucide, păstrează. „Asumându-şi temerar o libertate pe care n-o avea, Sîrbu îşi sfidează supraveghetorii şi temnicerii: corespondează, vorbeşte, scrie pentru sertar, divaghează, explodează în cuvinte”, va aprecia în prefaţa amintită Virgil Nemoianu. „Victoria i-a revenit, victoria îi revine, lui, iar nu asupritorilor săi”, va continua Nemoianu.

Scriitorul a scris pentru sine, s-a descărcat în faţa hârtiei albe sau a scris doar câtorva prieteni pentru că, precum în teatrul lui Eugen Ionescu, întreaga operă semnată de Ion D. Sîrbu (şi în particular Jurnalul său) ne semnalează incompatibilitatea omului cu un sistem cu care nu se putea stabili relaţia de comunicare.

Într-o ţară uitată de Europa, trăind însă intelectual în consens cu valorile supreme ale civilizaţiei europene, Sîrbu a supravieţuit cercului de sârmă ghimpată al dogmei şi întunericului datorită acelei libertăţi interioare pe care le conferă omului luciditatea şi înţelepciunea spiritului.