Dacă o parte (o foarte mică parte, ce-i drept) dintre operele literare ale scriitorilor care au trăit în exil a fost accesibilă la un moment dat cititorului din ţară, în ciuda prohibiţiei, presa românească apărută în alte spaţii geografice, prohibită şi ea, şi cu o mult mai rară circulaţie, continuă să fie şi astăzi în România foarte puţin cunoscută.

Repunerea publicaţiilor literare apărute pretutindeni pe glob – de la Paris la New York, de la Madrid în Hawaii, de la München la Roma etc., etc. – în circuitul cultural este o necesitate de prim ordin, având în vedere valoarea celor care au semnat în paginile lor, precum şi faptul că multe dintre creaţiile literare – poeme, schiţe sau nuvele, dar şi eseuri şi studii de mare amplitudine ideatică – au fost publicate în premieră în aceste reviste. Cele mai importante publicaţii literare editate de scriitorii/ ziariştii români din exil au fost structurate în semnificative rubrici, unele aducând informaţii care pot întregi astăzi bibliografia multor scriitori.

Presa literară iniţiată în afara ţării între anii 1948 (când apare prima publicaţie literară a exilului românesc, revista Luceafărul, editată la Paris de Mircea Eliade, N.I. Herescu şi Virgil Ierunca) şi 1989, anul căderii regimului comunist (după care unele publicaţii, închise cu mult timp în urmă, nu vor mai apărea, iar altele vor continua în serie nouă, cu alţi colaboratori şi, firesc, în alte condiţii şi cu un nou program) este deosebit de bogată. Unele reviste au apărut sporadic – este chiar cazul Luceafărului amintit mai sus, care a avut doar două numere –, altele, în ciuda greutăţilor financiare ale iniţiatorilor, au dăinuit mai mulţi ani.

Desigur, literatura publicată de-a lungul timpului în revistele exilului are valenţe inegale. Virgil Ierunca însuşi mărturisea că „o revistă nu e niciodată o reuşită absolută. Mai ales în exil, unde se strâng laolaltă puţini” (v. Trecut-au anii… Jurnal, Humanitas, 2000, p. 19) şi chiar lui Mircea Eliade i se reproşa adesea că era prea îngăduitor, că avea o „prea mare generozitate” (v. Virgil Ierunca într-o convorbire despre „Literatura exilului şi revistele ei”, în Jurnalul literar, nov-dec. 1998, p. 12).

Dar, dincolo de îngăduinţe mai mult sau mai puţin justificate, dincolo de publicarea unor autori de diferită valoare artistică, un lucru rămâne cert: literatura română nu poate fi descrisă complet fără ce s-a scris în afara graniţelor, cu atât mai mult cu cât, o bună parte din timp, ea a fost un exemplu de continuitate în condiţii de libertate a cuvântului. Şi să nu uităm: mare parte din literatura română scrisă în exil a fost publicată în revistele româneşti răspândite pe tot globul! Într-un cuvânt, prin punerea în circuit a presei publicate în exil, cititorii vor lua act de aspecte ale unei istorii (cvasi)necunoscute, iar cercetătorii vor avea la îndemână corpusuri de texte care pot completa informaţia despre scriitorii/ jurnaliştii români, reintegrând în acelaşi timp în istoria presei româneşti publicaţiile apărute în afara graniţelor ţării.

În plus, va fi o invitaţie la cunoaşterea unor texte (nu puţine de reală valoare şi literară), la cunaşterea unor jurnalişti (şi scriitori) mai puţin (sau deloc) mediatizaţi (încă) la noi, la înţelegerea fenomenului exilului, în cele din urmă, şi a excepţionalei „reţele” culturale care se crease dincolo de graniţele ţării, dar şi dincolo de opinii, orientări politice, de distanţe şi vârstă. „Nu facem nicio deosebire între cei vechi şi cei noi. Şi unii, şi alţii ne sunt la fel de fraţi”, se afirma în „Cuvântul de început” al revistei Vers. Iar mai departe: „Paginile acestei modeste publicaţii nu sunt destinate luptei partizane, ci luptei de conservare a bunurilor noastre“.