După zeci de ani, prin grija urmaşilor, dar mai cu seamă datorită conştiinţei celor care au trăit evenimente „sub teroarea istoriei” şi au considerat necesar să le consemneze, încă sunt date publicităţii memorii ori jurnale din care cititorul de astăzi află alte şi alte detalii ale celor întâmplate ieri.

Cum ştim, cărţile de istorie informează în linii generale, abstracte, asupra unor perioade din trecutul mai îndepărtat ori mai apropiat. Când acest trecut este însă adus în faţa noastră prin detalii de viaţă particulară, el devine cu adevărat „viu”, înţeles, completând astfel Istoria mare. Se întâmplă, să spunem, o apropiere de evenimente, de întâmplări, de oameni, similar cu cele relatate într-un roman istoric, în care un personaj sau altul ajută, prin întâmplările la care participă, la empatizarea cititorului cu viaţa sa. Numai că … în cazul relatărilor concrete şi reale din memoriile (ori jurnalele) unor participanţi direcţi, aceste istorii de viaţă adevărată se transformă în document.

Este şi cazul, printre altele, al volumului Refugiul unui copil în România. Note de jurnal din anii 1940, apărut anul acesta la editura „Cartea Românească” (în colecţia „Memorii la Cartea Românească”). „Notele” sunt publicate aşadar la mare distanţă (peste 70 de ani) de la una dintre tragediile prin care au trecut românii din Basarabia.

Desigur, s-au mai publicat cărţi, cunoaştem azi detalii despre dramatice întâmplări ale unor familii întregi nevoite să se refugieze din calea ruşilor (dacă ar fi să o amintim numai pe cea a lui Paul Goma, avatarurile fugii şi refugii beneficiind – întru neuitare – de talentul de scriitor al adultului de mai târziu). Aş aminti totodată, mai puţin cunoscutul roman Cântecul mării, al scriitorului basarabean cu origini bucovinene, Oleg Serebrian, „istoriile” unor familii din Bucovina anilor ‘40 contribuind, de asemenea, la închegarea unei imagini mai concludente asupra perioadei respective şi a dramei trăite de locuitori.

O relatare a unei duble refugieri (1941 şi 1944-1945), făcute prin prisma copilului care s-a pierdut de părinţi, o aflăm şi în volumul amintit mai sus, dat tiparului prin grija fiicelor memorialistului, Monica Rozescu şi Mădălina Marcu. Dacă au aşteptat atât de mult timp să publice o parte dintre „evenimentele”trăite de părintele lor, este numai o decenţă (în sensul superior al termenului) în ceea ce priveşte particularul, crezut neinteresant, pentru public. Or, cum ştim, tocmai din acest „particular”, din suma vieţilor trăite în condiţii speciale se naşte Istoria. Un alt motiv ţine însă de condiţiile istorice: „Ceea ce autorul acestor pagini dezvăluie în jurnalul său a fost un adevăr care nu s-a putut vorbi liber pentru mai bine de cincizeci de ani”! Cu această „justificare” vine autoarea prefeţei, una dintre fiicele autorului, Mădălina Marcu, în întâmpinarea unei eventuale întrebări puse de cititorul anului 2022, insistând pe faptul că în timpul comunismului, în România, „nu era vremea şi nici vremurile pentru asemenea dezvăluiri”.

Dar ce conţin aceste „dezvăluiri”?

Aflăm chiar din primele pagini că peste copilul născut în Basarabia, peste viaţa obişnuită a familiei sale, aşezate, trăind în condiţii normale, ca oricare familie,intervine teroarea Istoriei şi-i schimbă cursul. Şi astfel, plecarea într-o dimineaţă foarte devreme, tatăl cu cei doi copii (Boris şi fratele lui „cu câte o bocceluţă în mână”, ferindu-se să fie văzuţi), a însemnat începutul primului refugiu.

Cum am specificat (povestirea însăşi fiind structurată pe cele două axe temporale – 1941 şi 1944-1945), pribegia a avut două etape. Prima s-a sfârşit cu o reîntoarcere din refugiu – în iulie 1941 –, când Basarabia a fost realipită României, iar refugiaţii au putut reveni la gospodăriile lor, viaţa reluându-şi „cursul normal”. Numai că, relatează autorul, „prin localitatea noastră şi în împrejurimi, mişcarea de trupe se făcea zi şi noapte… ziua şi noaptea se auzea huruitul avioanelor care străbăteau cerul în toate direcţiile…” Aşadar, „normalitatea” era aparentă, prevestind, fără îndoială, un viitor întunecat.

Al doilea refugiu va fi însă mult mai dramatic (şi pentru că adolescentul se rătăceşte de tatăl său, colindă disperat prin România, trece prin situaţii extrem de grele – foame, frig etc.), sfârşindu-se, din fericire, cu regăsirea părinţilor. Reîntâlnirea cu mama, pe un peron din Bărăgan, pare a fi cea mai incredibilă poveste. Scena este aleasă de editor, pe drept cuvânt, emblematică şi reprodusă pe coperta patru. Reproduc aici, spre edificare, numai scurte fragmente: „Trenul celălalt pornise deja. De pe scări sări o femeie şi alergă spre vagonul pe care eram eu. Ca la o poruncă, fără voia mea, aproape instinctiv, am început să cobor. Spre mine alerga o femeie cu părul cărunt, îmbrăcată în negru. /…/ Ne uităm unul la altul. /…/ Nu ştiam cine e femeia aceea mică, cu părul cărunt şi îmbrăcată în haine cernite. /…/ Femeia din faţa mea era mama. /.../ O ştiam mai înaltă decât mine. Acum era mai scundă. Avusese părul de culoare închisă. Acum era alb, cărunt complet”.

Dacă n-ar fi reale, dacă nu am fi fost avertizaţi încă din Prefaţă că sunt reale, toate întâmplările prin care a trecut copilul Boris, adolescent de 13 ani, rătăcit de familia lui în al doilea refugiu, am putea crede că citim un tipic roman de aventuri. Din păcate, cum se spune – cu o formulă des uzitată – „viaţa bate filmul” (ori, cum îmi amintesc că citisem cândva într-un roman al lui D. R. Popescu – citez din memorie – „imaginaţia este prea neroadă, numai realitatea poate fi astfel”).

Citind memoriile scrise de adultul Boris Rozescu (sub acest nume „românizat” el avea să urmeaze şcoala în Brăila şi să lucreze mai târziu în cercetare la Institutul Pasteur, la Spitalul Filantropia şi la Institutul Oncologic), aflăm aşadar despre soarta unuia dintre copiii basarabeni în timpul războiului, dar, de fapt, citim pagini de istorie „care nu se învaţă la şcoală” (pentru a prelua o altă formulă ce însoţeşte genericul „Memorialului durerii”). De ce nu se învaţă, de ce nu sunt folosite astfel de memorii în manualele şcolare? De ce rămâne Istoria un obiect de studiu din ce în ce mai neinteresant ori chiar din ce în ce mai puţin studiat? Răspunsul nu-l voi da eu, aici, dar sunt convinsă că mulţi dintre cititori îl ştiu.

Istoria consemnează, aşadar, că multe familii de basarabeni s-au refugiat în România, că în unele astfel de familii copiii s-au pierdut de părinţi. Date generale, abstracte. Când însă o astfel de familie ne este cunoscută, când copilul de odinioară a trăit printre noi până recent (2008), abstractul devine concret şi, astfel, mult mai bine cunoscut şi înţeles.

De aceea demersul de a face publice memoriile lui Boris Rozescu de către fiicele sale este cu atât mai salutar, mai binevenit.

Şi astfel, aceste „Note de jurnal din anii 1940” (cum cu modestie le-au intitulat urmaşele sale) contribuie la memoria noastră, ne ajută pe noi, cei de astăzi, să nu uităm, „să nu uităm împreună”, cum ne îndemnase, în mai multe rânduri, Virgil Ierunca (el referindu-se, desigur, la soarta celor din exil, aceştia fugind, de asemenea, cum ştim, tot din calea sovieticilor).

A cunoaşte înseamnă şi a ţine minte!

Recursul la memorie poate fi una dintre pârghiile nerepetării istoriei şi, de ce nu, al salvării noastre!