Dacă în Cartea şoaptelor Varujan Vosganian ne invita să intrăm într-o lume în care timpul se scurgea fără grabă, iar viaţa locuitorilor se petrecea cu tabieturi şi obiceiuri repetate şi repetabile, în volumul Povestiri despre oameni obişnuiţi autorul se întoarce la realitatea contemporană, o realitate agresantă şi agresivă, cu norme, atitudini şi limbaj mult deosebite de ceea ce trăise „bunicul Garabet”, adică înaintaşii săi şi ai noştri, deopotrivă.

Dacă în romanul despre care se spusese că „este pentru spaţiul est-european echivalentul Veacului de singurătate al lui Gabriel Garcia Marquez” (Der Spiegel), roman în care intram aşadar într-o „lume” aureolată cu nostalgia unui trecut încărcat de un oarecare mister, Povestirile despre oameni obişnuiţi aduc o realitate pe care o trăim noi toţi, contemporanii anilor pandemiei, ai transformărilor de atitudini, mentalităţi, caractere, limbaj, relaţii interumane etc., de cele mai multe ori cu semnul minus.

Este o lume atât de cunoscută cititorului de astăzi, încât aproape că toate personajele cărţii se pot confunda cu vecinii, cu colegii de serviciu, cu rude sau prieteni. Îi „cunoaştem” pe toţi, iar citind despre ei, devenim martori care pot confirma cele relatate.

Şi totuşi, literatura autentică nu înseamnă copiere, după cum nici Arta în general (cu majusculă), nu înseamnă fotografiere, ci transpunere, realizare cu mijloace specifice, a ficţiunii în marginea credibilităţii, a lui „ca şi cum este adevărat”. Să luăm, de exemplu, prima povestire şi să „decupăm” două fraze ce par a se pierde în derularea naraţiunii – „Povestirea noastră începe chiar în clipa când scriu aceste rânduri” şi „Aşa cum noi privim spre lumea poveştii, şi eroii din poveste privesc spre noi” (s.n.).

Constatăm astfel, dintru început, interferenţa, oglindirea în reciprocitate a realităţii cu ficţiunea, tehnica folosită amintind cumva de cea a povestirii „în ramă”, autorul inovând însă – în marginea ei. Asistăm la un „joc de măiestrie”, în care este invitat să ia parte cititorul şi să intre, precum Alice, într-o „ţară” nu a minunilor, ci a unor realităţi neimaginate până în anii din urmă. „Uneori, imaginaţia este prea neroadă, numai realitatea poate fi astfel”, îmi amintesc (citez din memorie, aşadar) că spunea un personaj al lui Dumitru Radu Popescu.

Care este această realitate care întrece închipuirea? În primul rând, pandemia de Coronavirus, felul în care a fost „gestionată” şi consecinţele ei în planul deciziilor. Ori invers – deciziile luate la nivel mondial şi consecinţele acestora pe plan local, decizii neimaginate vreodată de oamenii obişnuiţi. Mai sunt şi corupţia, lipsa de empatie, izolarea individului în epoca modernă a maşinilor, transformarea omului într-un fel de robot cu o viaţă planificată de societate etc., etc.

Toate personajele povestirilor sunt, aşadar, oameni „obişnuiţi”, fiecare poate fi unul dintre noi ori unul dintre cunoscuţi, după cum societatea în care trăiesc este cea extrem de familiară cititorului de astăzi. Firescul cu care autorul pătrunde în psihologia, modul de comportament şi vocabularul personajelor (v. şoferul de tir şi tânărul orfan din Ia-mă, nene, interlopul Butuc din Unchiul Turi, vecinii din Cireşica etc.), dar nu mai puţin ştiinţa narării până la deznodământul (neaşteptat de cele mai multe ori) demonstrează şi aici talentul special al autorului.

Naratorul – sub tehnica omniscienţei – e în acelaşi timp martor şi regizor al scenelor la care invită cititorul să asiste, neuitând însă din când în când să amintească de convenţia narativă pe care şi-o asumase încă de la început. El îşi ia cititorul drept partener în urmărirea personajelor (obişnuite, repetăm) şi al întâmplărilor vieţii lor de la un moment dat.

În fiecare dintre povestiri, acţiunea se petrece în prezent, dar întoarcerile în trecut, într-un permanent „du-te vino”, completează imaginea, nu atât (sau nu neapărat) a personajelor, cât a lumii – obişnuită şi aceasta, adică familiară, cunoscută cititorului român.

Şi totuşi, oamenii obişnuiţi au trăit timpuri neobişnuite. Sub mantia relatării unor poveşti de iubire (Cireşica, Unchiul Turi), cititorului de azi i se dezvăluie dramele istoriei de ieri – confiscarea caselor şi imposibilitatea recuperării lor după 1990, arestările din anii ‘50 etc. Şi astfel, o lecţie de istorie (mare) pătrunde mult mai sensibil în mintea şi sufletul cititorului care nu a trăit timpul în care se petrecuseră astfel de drame. Fiecare dintre ele ar trebui repovestită aici pe scurt. Dar nu numai relatarea întâmplărilor din viaţa unui protagonist sau a altuia conferă acestor proze valoare, cât tehnica narativă, ştiinţa cu care autorul aduce (şi duce) istoriile acestor oameni „obişnuiţi”, metoda retrospecţiei, inserarea unor scene care trimit la dramaturgie (chiar cu indicaţii regizorale), apelul la unele simboluri (v. cireşul care va da rod peste şapte ani ori „vecinii” nenominalizaţi, purtând numere ce se multiplică la nesfârşit parcă!).

Ar mai fi de făcut şi alte câteva observaţii generale pentru a întări entuziasmul cu care am parcurs volumul, deopotrivă ca un cititor obişnuit, dornic de a cunoaşte povestea fiecărui personaj, dar şi ca unul avizat, descoperind cu bucurie „tehnicile” aplicate de autor, de la descrierile plasate cu bună ştiinţă pentru a completa – în imaginaţia cititorului – o scenă sau alta până la trimiteri livreşti (din literatură, muzică, artă plastică, film, religie etc.), aceste informaţii culturale fiind de asemenea inserate firesc în derularea narativă (nu de puţine ori cu tentă umoristică!).

Mai mult: Varujan Vosganian nu se erijează în postura unui narator omniscient şi atât. El îşi asumă un rol – rolul naratorului care ştie, făcându-şi totodată cititorul părtaş la acest joc. De exemplu, descrie ce spune că ar putea vedea, ştie ce şi cum vede un personaj, recurge, când vrea, la tehnica poliedrică, îşi însoţeşte personajul în diferite locuri, descriind spaţiul respectiv în care îl plasează firesc sau, prin câteva trăsături, dă consistenţă veridică personajului respectiv.

Uneori, ca în cazul povestirii Tanti, recurge la o tehnică mai puţin obişnuită astăzi (utilizată, după cum cred că nu mă înşeală memoria în experimentul noului roman de către Alain Robbe- Grillet) şi anume povestirea la persoana a doua. Se creează astfel impresia unui narator-regizor, care indică gesturile, reacţiile, gândurile şi replicile personajelor: „Ieşi pe culoar şi te uiţi pe fereastră”, „Nu vrei să vorbeşti despre asta…”, „Dar tu nu te laşi” etc., etc.

Dacă am început invitaţia la lectura acestor Povestiri … cu volumul care l-a consacrat – indiscutabil – pe Varujan Vosganian ca scriitor universal, este şi pentru a confirma faptul că indiferent de tema abordată, talentul narativ, împletit cu un acut spirit de observaţie (un fel de „văd enorm şi simt montruos”), conferă oricărei proze semnate de el, cu orice subiect (grav ori aparent banal), valoare autentică.

Este ca şi când numele său pe copertă devine marcă înregistrată, ştanţă ce atestă autenticitatea. Este vorba despre autenticitatea valorii, de bună seamă.