Criticul literar Constantin M. Popa de la Ramuri la Mozaicul
de Mihaela Albu
Lectura este, fără îndoială, un viciu labirintic. (Constantin M. Popa)
Cum anul acesta s-au împlinit 25 de ani de la înfiinţarea binecunoscutei (de acum) reviste craiovene Mozaicul (demnă continuatoare a ziarului pe care, în 1838, îl iniţiase în oraşul nostru Constantin Lecca), alegem să prezentăm mai jos nu publicaţia, ci pe cel care a fost criticul en titre al acesteia.
Este vorba despre Constantin M. Popa. Motto-ul ales pentru a deschide scurtul excurs îl reprezintă probabil cel mai bine pe cel care a fost o bună bucată de vreme cronicarul/ criticul literar prin excelenţă al Mozaicului. Absolvent al liceului N. Bălcescu (azi Carol I), apoi al Facultăţii de Litere de la Universitatea clujeană, profesor la Licelul Fraţii Buzeşti din Craiova, C.M. Popa nu s-a rezumat la nobilul rol de dascăl, ci a fost o prezenţă vie în viaţa literară craioveană (şi nu numai, el publicând adesea şi în alte reviste din ţară1). Dar publicaţia de care îşi leagă numele este fără îndoială Mozaicul, seria nouă a uneia dintre cele mai vechi reviste româneşti. Semnând anterior în revista craioveană Ramuri, adunându-şi apoi parte din articole într-un volum (Replay, editura Litera, Bucureşti, 1980), volum care, la rândul său, a avut cronici în alte reviste2, Constantin M. Popa şi-a asumat începând chiar de la primul număr (în 1998) rolul (deloc uşor) de cronicar de serviciu al Mozaicului.
Alături de echipa cu care s-a pornit la drum, avându-l în frunte pe Nicolae Marinescu, revendicându-se din neopaşoptismul promovat de Adrian Marino, scriitorul C. M. Popa a fost totodată un singular, un spirit neînregimentat, mergând pe drumul său de analiză şi interpretare a operei literare cu tenacitate şi muncă asiduă. Şi aici el se întâlneşte cu cel pe care şi-l luase drept spirit tutelar, căci Adrian Marino însuşi scria la un moment dat despre singurătatea demersului critic, despre refugiul în studiu şi muncă, considerând că scrisul presupune disciplină, concentrare, tenacitate, o anume formă de asceză şi izolare creatoare şi că operele de valoare se nasc în tăcere şi izolare fecundă, în tensiune şi continuitate.
Într-o succintă trecere în revistă a rolului pe care l-a avut Constantin M. Popa în calitate de cronicar şi critic literar al mensualului craiovean s-ar cuveni mai întâi să-l lăsăm pe autor să se prezinte, cu atât mai mult cu cât el însuşi a ales să-şi includă un autoportret cu parabole în preambulul volumului Ceremonialul serenităţii. Constantin M. Popa 70 (Aius, 2013). În acest autoportret, el declară, în termeni apropiaţi de cei ai lui Marino, că singurătatea /
/ constituie starea criticului, respingând explicit ideea de grup, mişcare, generaţie prin care s-ar înregimenta.
Mergând deliberat pe un drum propriu, înarmat cu o cultură temeinică, fiind totodată ancorat în fenomenul literar contemporan, în seria nouă a Mozaicului, C.M. Popa s-a ocupat în special de analiza şi promovarea literaturii contemporane şi, cu precădere, a unor volume recent apărute. Critic atent, instruit şi avizat, cum îl caracteriza Al. Ruja într-un articol de prezentare a celui de al doilea volum semnat de C.M. Popa Repere în noua geografie literară (în revista Orizont, nr. 2/ 1989), Constantin M. Popa devine unul dintre cei mai implicaţi cronicari ai literaturii contemporane, jucând în zona Olteniei rolul unui Laurenţiu Ulici în plan naţional.
Citind mult, comentând, analizând o carte sau alta, atins în mod sublim de viciul lecturii, criticul îşi expune din când în când şi opiniile sale asupra modalităţii deformate pe care el, cititor avizat, nu o poate ocoli: În mod normal, n-ar trebui, poate, decât să citim textul în litera lui, fără ezitări, fără să ne complicăm inutil, fără să inventăm intenţionalităţi şi subtilităţi ascunse. Dar gesturile cele mai simple sunt şi cele mai dificile. Căci lectura este, fără îndoială, un viciu labirintic, silindu-te să renegi evidenţele, să te laşi acaparat de trufia descoperirii unor presupuse insolite fire potenţial interpretative, deşi nu te părăseşte nicio clipă conştiinţa îndelungatei decadenţe a literaturii. Cu alte cuvinte, lectura inocentă nu mai poate fi apanajul unui critic literar, acesta intrând în labirint pentru a-l descifra, pentru a-i afla tainele şi astfel, transmiţându-le cititorului, să-şi îndeplinească rolul de a-l apropia pe acesta de text. Vizând statutul operei deschise, cronicarul îşi asumă sarcina interpretării, dar, desigur, a unei interpretări personale.
Atent la tot ceea ce apărea pe piaţa de carte, înregistrarea selectivă şi într-o selecţie inerent subiectivă trimite către cititor, pe lângă informaţie (sau în primul rând informaţie!), impresiile de lectură, analiza proprie asupra conţinutului cărţii în discuţie sau chiar a unei ediţii. Lecturile sale erau dintre cele mai diverse, el asumându-şi rolul (deloc simplu) de cronicar al cărţilor recent apărute. Este vorba în principal de cele din arealul românesc, criticul neocolind nici autorii străini, dar nici volume şi autori de la începutul literaturii noastre. Când se referă la aceasta din urmă, în articolul Citate incomode (Mozaicul, nr. 6/ 2009), de exemplu, autorul, pentru a ne introduce cumva în atmosfera limbajului epocii, îşi surprinde cititorul prin folosirea unui stil şi chiar a unor termeni adecvaţi normelor lingvistice de atunci. Desigur, că împrumutarea frazării, precum şi a unui limbaj arhaic are rolul vădit de a trezi curiozitatea cititorului articolului, demonstrând încă o dată, dacă mai era nevoie, nu numai capacitatea de cuprindere a unei arii tematice vaste, dar şi talentul de scriitor al lui Constantin M. Popa.
Pentru cel care îşi propune să urmărească retrospectiv activitatea de la Mozaicul (şi nu numai) a lui Constantin M. Popa, o primă observaţie generală este aceea a sistemului, a metodei cu care şi-a asumat rolul de cronicar literar, în labirintul lecturii acesta distingându-se în primul rând prin ştiinţa de a alege volumele reprezentative pentru momentul respectiv, fie ele de poezie sau de proză. Dar ştiinţa selectării nu poate veni decât în urma unei lecturi asidue şi sistematice. Iar aceasta însemna, cu siguranţă, o implicare permanentă în viaţa literară, atât a provinciei în care a trăit, cât şi a ţării în ansamblu. Lectura publicaţiilor literare drept reper al activităţii culturale dintr-un moment sau altul, dintr-o zonă sau alta , precum şi aplecarea asupra scrierilor unor autori cunoscuţi sau ale celor ce băteau de curând la porţile literaturii nu o putea face decât un spirit împătimit de carte, un spirit trăitor permanent în viciul labirintic al iscusitei zăbave ce de la cronicar o ştim şi o înţelegem.
Dar cronicile lui Constantin M. Popa nu se rezumă la cărţi de poezie sau romane, ci prezintă cititorului şi volume de critică literară sau de eseuri critice. Astfel, o complexă caracterizare pentru rolul tutelar pe care îl joacă N. Manolescu în contextul criticii literare din ţara noastră o întâlnim în cronica la volumul Critica, eseul, de vreme ce orice referinţă manolesciană echivalează cu un certificat de existenţă. În opinia lui C.M. Popa, critica lui Manolescu făcută din inteligenţă şi implicare, nu tolerează demonstraţiile artizanale, dibăciile de facilă aplicaţie metodologică, falsele empatii interpretative. Scrisul său lasă impresia de vivacitate, de plenitudine şi limpiditate, afirmând raţionalitatea esenţială a unei arhitecturi canonic articulate (v. Mozaicul, nr. 11-12/ 2001). Dar toate aceste aprecieri par să se adreseze în subtext şi acelora care întreprind analize facile, subiective, ori de-a dreptul artizanale, fără metodă şi, de fapt, fără a stăpâni domeniul.
Un critic de ale cărui opinii trebuie să se ţină seama, având opinii pertinente şi originale totodată, este pentru C.M. Popa Eugen Negrici. În cronica (intitulată Recursul la metodă) referitoare la volumul acestuia Poezia medievală în limba română, concluzia dă măsura aprecierii: Departe de cochetăriile polemice, Eugen Negrici se singularizează prin independenţa ideilor, prin relaxarea cu care depăşeşte prejudecăţile, prin aserţiunile sale inspirante şi inspirate, relevând o certă vocaţie constructivă.
Aşadar, putem concluziona, fie şi numai din cele câteva exemple de mai sus, că opiniile criticului C.M. Popa sunt judecăţi pertinente, serios argumentate, având la bază o lectură atentă şi o cultură solidă. Căci întreaga sa activitate de cronicar/ critic şi istoric literar (fie la Ramuri, fie la Scrisul românesc, fie în alte publicaţii din ţară, dar mai cu deosebire la Mozaicul) a fost, de fapt, o călătorie printre cărţi, un excurs ce avea un rezultat cu dublă răsfrângere înăuntru şi în afară , înlăuntrul unui lector avizat, ştiutor-iubitor de carte, dar şi cu binevenită/ benefică proiecţie în afară, către cititorul căruia îi ghida paşii în alegere şi descifrare. Călătorul cu rol de călăuză prin labirintul cărţilor şi-a urmat, lună de lună, an după an, drumul, neabătut, iar cei ghidaţi, cititorii, l-au urmat cu încrederea pe care le-o câştigase prin cultură şi probitate. Căci rostul criticului, aşa cum el însuşi îl înţelegea, rămâne acela de a selecta valori şi, de aceea, cronicile sale dădeau cititorului dreapta măsură a valorii (ori nonvalorii) cărţii luate în discuţie.
1 Pe lângă Mozaicul, Ramuri şi Scrisul Românesc, semnătura sa figurează de asemenea în Argeş, Tribuna (unde a şi debutat în 1965), Luceafărul, România literară ş.a.
2 V., de exemplu, Laurenţiu Ulici, Lectură analitică, în România literară, nr. 9/ 1982.
|
|