Termenul exil cuprinde un fenomen nu foarte caracteristic poporului român până la jumătatea veacului trecut, aşa cum însuşi Mircea Eliade subliniase odată, şi acoperă motivări diferite în timp. Pentru români, adevăratul şi tristul exod s-a petrecut mai cu deosebire în anii de după al doilea război, odată cu instaurarea comunismului.

Ca scriitor, Constantin Eretescu semnează proză scurtă, romane, piese de teatru, studii şi eseuri, articole în revistele româno-americane, iar după 1990 şi în cele din România.

Prezentarea de faţă ne-a prilejuit-o Cu ochii în zare. Exilaţi, emigranţi, pribegi, Ed. Paideia, Bucureşti, 2011, carte ce reuneşte eseuri, cronici literare şi interviuri apărute de-a lungul timpului în diverse reviste: de la Origini. Romanian Roots (majoritatea!) ori Lupta la Vatra, Viaţa Românească, Dilema Veche, Orizont ş.a.

Deşi este un volum compozit, textelele sunt reunite sub o temă comună, formând astfel un tot ce dezvăluie – la o lectură completă – experienţa de exilat a autorului, precum şi aspecte din creaţia altor scriitori români care au trăit (sau trăiesc) departe de ţară.

Titlul ales de autor dezvăluie cititorului foarte repede conotaţiile incluse, mai ales dacă acesta îl coroborează cu subtitlul. Scriind el însuşi de pe poziţia celui aflat „dincolo”, C. Eretescu pune în discuţie fenomenul desţărării încă puţin discutat (ori neînţeles) în adevăratele sale dimensiuni.

Autorul a structurat volumul în două mari capitole – „Cei de dincolo” şi „Oameni şi cărţi”. Prima parte, de mai mică întindere, este însă cea care exprimă idei şi concepte asupra „exilului ca inadecvare”, ca şi asupra acelei condiţii duale în care emigrantul se situează permanent, lupta interioară (şi exterioară) ducându-se „între rezistenţă şi capitulare”.

De altfel, toate textele demonstrează, într-o manieră sau alta, ideea prin care Constantin Eretescu a ales să deschidă volumul, adică acea stare de „inadecvare” în raport cu noua lume, în raport cu „ceilalţi”, pornind de la un dat considerat drept caracteristică aproape definitorie pentru orice emigrant. „Inadecvarea este starea de bază a emigrantului”, o spune sentenţios chiar prima frază a volumului, autorul încercând mai apoi să-i explice sensurile, exemplificând mai întâi cu diverse comportamente ce exprimă „îndepărtarea de centru”. Este vorba despre „o incapacitate de armonizare la comportamentul general acceptat al grupului.” Exemplele tipice fac înţelegerea fenomenului mult mai uşoară, dar îi compun şi unitatea în diversitate. Îl alegem pe cel despre personalitatea omului controversat care a fost scriitorul Constantin Virgil Gheorghiu, cel „deghizat în episcop” la congresul Academiei Româno-Americane din 1991, desfăşurat la Montreal. „Lucrările luaseră sfârşit şi venise seara banchetului, organizat în sala de restaurant a unuia din hotelurile mari ale oraşului”, va rememora o scenă şi va reface atmosfera din detalii semnificative, în calitate de participant el însuşi, Constantin Eretescu. „Invitaţii începuseră să vină şi, până la deschiderea sălii de mese, stăteau de vorbă în grupuri care se recompuneau. Într-un colţ, sub un lampadar, pe o canapea înflorată, putea fi văzut şezând un bărbat masiv. Prelat de bună seamă, îmbrăcat într-un anteriu violaceu, cu o cruce mare de aur pe piept. Singur. Privea în jur cu o detaşare de sfânt. M-am tot întrebat cine putea să fie. Nu-l întâlnisem în zilele întrunirii. Semăna totuşi cu cineva. Mai văzusem undeva această figură. Târziu, şi mai degrabă din întâmplare, mi-a venit gândul cel bun. Fireşte, Constantin Virgil Gheorghiu. Dar de ce deghizat în episcop? Nu am răspuns nici până în ziua de azi....” (pp. 11-12).

Pentru cine i-a urmărit activitatea, va fi evident că o preocupare constantă a autorului Constantin Eretescu, aflat el însuşi în exil, este aceea a receptării literaturii româneşti scrise în afara graniţelor. Asupra „politicii de recuperare” întreprinse în ţară după 1990 are numeroase rezerve („S-a făcut totul, s-a făcut destul? Nu ştiu dacă se poate vorbi de o politică coerentă de recuperare a operelor scriitorilor de peste hotare. Sunt mai degrabă tentat să spun că nu. /.../ Cele mai multe reintroduceri în circuit s-au făcut, mai degrabă, la întâmplare şi nu integral”), dar şi idei constructive: „Între această primă operă semnificativă (Dumnezeu s-a născut în exil, n.n.) din perioada exilului şi până la sfârşitul vieţii, Vintilă Horia a mai publicat o serie întreagă de romane în franceză şi spaniolă. Prin grija unor traducători şi editori din ţară, unele au văzut lumina tiparului. Dar se poate vorbi oare despre o reintegrare a operei scriitorului în cultura românească? În mod ferm, nu. Singurul mod în care se va face aceasta este prin editarea integrală a operei (versuri, proză, jurnalism, memorialistică, corespondenţă), în seriile consacrate marilor scriitori români şi prin studiul acestei opere.” (pp. 28-29)

De aceea, o cărămidă pusă la edificiul recuperărilor va fi chiar şi al doilea capitol al cărţii, cel dedicat „oamenilor” (Maica Alexandra, prinţesa Ileana a României, apoi Aron Cotruş, Ştefan Baciu, Gabriela Marin-Thorton, Dominik Nicol ori Silvia Cinca), dar şi „cărţilor” (din care amintim, printre altele, False obiecte preţioase şi Pantoful Cenuşeresei de Alexandra Târziu, eseurile lui Horia Ion Groza adunate în volumul Sfârşit de veac românesc în America, ori cele „două cărţi-manuscris ale lui Ştefan Baciu”, încredinţate de poet lui C. Eretescu). Multe dintre aprecierile analistului ar putea fi citate pentru a exemplifica modalitatea superioară de a vedea şi înţelege deopotrivă „oamenii” pe care i-a cunoscut sau cărţile pe care a ales să le prezinte. Vom da numai câteva exemple. Astfel, „marele poet” care a fost Aron Cotruş, omul care „face parte din grupul scriitorilor cu vocaţie nobilă şi destin tragic” (p. 83) este „încă nerecunoscut ca unul dintre marii noştri făuritori de cultură” (p. 91). Ştefan Baciu, de asemenea, este „un poet (care) sapă tăcut piatra cuvintelor româneşti undeva, la capătul lumii”, fiind apreciat totodată drept „unul din marii poeţi ai exilului românesc, supravieţuitor al generaţiei de aur a anilor ’30, cea care fusese menită să intre în literatura mondială pe uşa principală şi de care s-a ales praful şi pulberea.” Iar mai departe, folosind chiar un vocabular uşor colocvial, tocmai pentru a sublinia valoarea poetului, dar şi importanţa creaţiei sale, C. Eretescu va continua: „Dintre toţi barosanii generaţiei lui, Dumnezeu a pus ochii pe Ştefan Baciu, l-a luat de subsuori şi l-a aşezat pe insula Oahu, în Hawaii. Şi i-a poruncit să scrie şi să se mire pentru noi toţi de ce ni se întâmplă.” (p. 137)

Acestea sunt doar două exemple dintre „oamenii”-scriitori readuşi în memoria noastră. Operele discutate sunt şi mai multe, analiza lor surprinzând pertinent esenţa fiecăreia. Vom da din nou două-trei exemple. Unul se referă la o scriere ce derivă din schimbarea de optică a emigrantului, aceasta creând firesc un tip nou de scriitură. Astfel, în cazul lui Dominik Nicol, „sensibilitatea înnăscută, amplificată de condiţia de emigrant handicapat de lipsa limbii şi de sărăcie, a produs un scriitor interesant, care nu ar putea exista în mediul natural.” (p. 115) La fel pentru Horia Ion Groza: „depărtarea şi timpul au produs modificări de optică. /.../ Românul priveşte la lumea din care a plecat cu ochiul americanului” (p. 123) şi scrie eseuri cu o tematică compozită, „cum ar fi destinul scriitorului de limbă românească în exil, reflecţii despre Eliade, Brâncuşi, Noica, sau evocarea unor personalităţi româneşti, în seria acestora aflându-se Mircea Vulcănescu, Mihai Botez sau Horia N. Groza şi Alexandru Constantin Mironescu, ultimii doi necunoscuţi ultimelor generaţii.” Autorul prezentării apreciază apoi în grad superlativ unele dintre aceste eseuri, opinând chiar că Originalitate şi experiment şi Detenţie şi memorie „intră în categoria rară a eseurilor care ar merita să figureze într-o antologie a genului.” (p. 125)

În afara articolelor teoretice şi a celor de prezentare şi analiză a unor scriitori şi ale operelor acestora, un al treilea tip, neîncadrat însă separat în economia cărţii, îl constituie câteva interviuri.

Unul („Poezia în libertate. De vorbă cu Ştefan Baciu”) conturează, prin întrebările lui C. Eretescu, profilul spiritual al scriitorului din Hawaii, opinia acestuia despre „generaţia de aur” din care făcea parte, ca şi despre „atmosfera literară a Braşovului şi Bucureştiului” a anilor ’30, relatând totodată şi despre lumea cultural-politică a Americii de Sud, în care acesta se integrase până a deveni „consul onorific” al Boliviei în Honolulu ori profesor de literatură braziliană la universităţile din Seatle şi Hawaii.

Un alt set de interviuri (trei la număr) devin o modalitate (indirectă) de autoprezentare pentru autorul cărţii. Unul i-a fost luat de Gabriel Stănescu, editor al revistei Origini, iar „dialogul” (con-vorbirea aşadar) este pus sub semnul „Emigraţiei ca experienţă cognitivă”; celelalte două discuţii au fost purtate cu Andra Rotaru şi Costinela Drăgan. Toate trei aceste interviuri conturează aşadar, pe rând, dar şi în totalitate, profilul personalităţii autorului cărţii, experienţa sa de emigrant „într-o lume care (se confesează exilatul), orice-ai face, te tratează ca pe un străin şi pe care sfârşeşti prin a ţi-o înstrăina.” (p. 239).

Pe ansamblu, avem în faţă o carte care surprinde câteva din laturile esenţiale ale exilului american, condiţia proprie de exilat a autorului conducând şi ea la autenticitate. De aici, desigur, valoarea documentară, dar, mai presus de atât, valoarea estetică, de vreme ce datorăm volumul unuia dintre cei mai importanţi cărturari şi scriitori români, care, trăitor în alte spaţii, are privirea permanent îndreptată spre „zarea” natală, continuând să creeze în limba română.

 1 Pavel Chihaia, Scrieri din ţară şi din exil, vol. III, Cultura română şi cultura europeană, Bucureşti, Editura Paideia, 2007, p. 209.

 2 P. 149

 3 Constantin Eretescu, op. cit., pp. 27-28.

 4 Un spaţiu aparte şi singular ar trebui să-i acordăm numai acestui interviu din care răzbate dragostea de Dumnezeu şi de oameni a prinţesei Ileana, devenită Maica Alexandra.