Consacrat din 1997, când primeşte Premiul Academiei Române (pentru romanul Staţiunea), Alexandru Ecovoiu revine cu Ambitus (2018), un roman care propune o perspectivă aparte cu privire la umanitatea desacralizată. Imaginea lăsată în urma lecturii este cea a unui miraj al lumii trecătoare, o frescă socială în care neliniştile şi tulburările conturează peisajul lumii de astăzi. Întâmplările romanului au loc în oraşul Vergo şi sunt legate printr-o nebunie generalizată. Ideea e probabil preluată de la Saramago şi se referă la felul în care oamenii primesc nemurirea. Pot înţelege personajele starea în care trebuie să trăiască, pot înţelege binecuvântarea sau pedeapsa primită? Asta este întrebarea la care autorul ne răspunde indirect. Locuitorii devin nemuritori după ce o călugăriţă întâlneşte un copil de trei ani fără ombilic. Reîntâlnirea călugăriţei cu Tiber, copilul fără ombilic, va conduce la săvârşirea păcatului.

Autorul preia mituri şi le demitizează, dezvoltă o formă de parabolă prin stările specifice care contravin naturii umane. Această dimensiune parabolică are în vedere apocalipsa vergonilor care îşi construiesc în mod inconştient labirinturi. Aşadar, se poate vorbi de o distopie a nemuririi, în care personajele debusolate trebuie să înveţe ce presupune criza eternităţii.

Chiar dacă nemurirea stă deasupra vergonilor, suflul veşnic nu ajunge să le aducă bucurie. Dincolo de exprimările eronate (erezie?) cu privire la parusie, personajele ajung să îşi pună întrebări eshatologice. Oamenii rămân fără puteri, simt bătrâneţea ca pe un chin istovitor şi fără sfârşit, întocmai ca o stare a iadului. Locuitorii ajung să se adapteze la un mod de viaţă din care au fost excluse frica de moarte şi Judecata de Apoi.

Se observă cum personajele (sora Irma, Tiber şi Isusa Cristina – cu un singur i) sunt reunite prin intersecţia a două dimensiuni. În mod asemănător, toate aceste personaje pot fi întruchiparea diavolului, dar pot simboliza şi înfăţişarea binelui, făcând astfel legătura lumii cu sacrul. Celelalte personaje (Marchizul Helmez de Astriz, Vusek, Maica Stareţă), deşi sunt marcate de descrieri clişeizate, conştientizează că toate harurile şi mizeriile îi cuprinseseră deodată („credinţa fără de moarte petrecută cu păcatul”).

Putem observa că se insinuează în termeni pilduitori ideea pedepsirii păcatului dat de lipsa de măsură. Salvarea poate veni şi din profan, întrucât doar pruncul de origine incertă, Isusa Cristina, poate aduce lucrurile pe făgaşul normal al mortalităţii. Remarcile şi aluziile frecvente cu substrat religios şi despre nemurire trimit şi la atmosfera de mister care îi este proprie lui Umberto Eco. Dincolo de acest substrat mistic şi care uneori tinde spre o deplasare de esenţă şi o carnavalizare a religiosului, se poate observa că miza cărţii o subliniază chiar titlul romanului,Ambitus, cuvânt care, în limbajul muzical, desemnează intervalul dintre sunetul cel mai grav şi cel mai înalt al unei melodii. Nu întâmplător se face aluzie la nota cea mai înaltă sau cea interzisă prin intermediul căreia se creează iluzia că lumescul este unit cu divinul. Dacă privim din acest unghi, realizăm că romanul poate fi pus sub semnul procedeului mise en abîme şi că devine o carte în care se creează o legătură între muzică şi literatură, nuanţându-se o perspectivă largă ce uneşte sunetul şi tăcerea, moartea şi nemurirea, raiul şi iadul; se face, de fapt, referire tocmai la această ciclicitate a sorţii, părăsirea şi întoarcerea la Dumnezeu. Putem aminti şi de revelaţia avută de coristul de la catedrală care ajunge la concluzia că orice voce are un ambitus finit, doar o singură voce e unică şi se diferenţiază. Doar vocea lui Dumnezeu are un ambitus nesfârşit pe care urechea umană nu-l poate distinge.

Pe de altă parte, observăm şi felul în care se conturează nişte nuclee epice secundare în jurul unor personaje şi vedem că aceasta este o tehnică pe care autorul o reia de câteva ori pe parcursul romanului. Astfel, personajele din Ambitus capătă funcţii simbolice. Se ajunge la un consens valabil pentru o lume întoarsă pe dos care parafrazează în sens invers cuvintele biblice – dacă moarte nu e, nimic nu e.

Autorul nu ne propune un cerc religios cu final deschis, ci face o incursiune în spaţiul lumesc al desfrâului şi în cel duhovnicesc, al pocăinţei. Ulterior, le aduce pe personajele sale înapoi la mortalitate ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi când toate lucrurile s-ar petrece în ritmul lor normal, rememorând fiecare învăţătura Ecclesiastului: „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare”. Alexandru Ecovoiu încearcă un exerciţiu de reprezentare: ne iniţiază în căutarea de a afla cine suntem şi, de fapt, creează o balanţă între înţelegere şi ascultare. Personajele sale sunt învăţate astfel să nu îşi mai dorească să ştie, ci să cunoască ascultând. Acest carnaval al cuvintelor lasă liberă orice interpretare cu condiţia de a sfârşi această criză a eternităţi.

În Ambitus, Alexandru Ecovoiu dă dovadă de un spirit ludic şi reuşeşte să reunească atât corespondenţele actualităţii, cât şi o potrivire textuală între speculaţiile teoretice şi evoluţia personajelor sale, totul fiind scris într-un ritm alert şi cu o imaginaţie de factură postmodernă.