În cele cinci interogări cu care Ioan Radu Văcărescu îşi deschide volumul Pescar de cuvinte, observăm secvenţe fragmentate pe care le îmbină. Practic, sunt câteva variante care fac parte din acelaşi nucleu. Dincolo de acest aspect, remarcăm o compoziţie echilibrată şi menţinerea liniei epice a poemelor, lucru care se sesizează treptat, aparent fiind vorba de un simplu amalgam de întrebări şi răspunsuri. Subliniem că este vorba de o poezie purificatoare, care vine să alunge suferinţele şi deznădejdea din primul poem: „Ai fost pescar de cuvinte şi acum…/ Acum nada mea-i cerul”. În aceste versuri sunt rezumate toate cele cinci interogări. Cu alte cuvinte, volumul lui Văcărescu conţine un ton al tristeţii care înduioşează, poetul intercalând, totuşi, note ironice şi elemente intertextuale.

La Văcărescu iese în evidenţă ideea referitoare la scrierea poemului prin forţările de refulare, fuga de propriul trup şi gând, prin prezenţa imaginilor crepusculare, a spaţiului urban care ascunde adevărurile şi prin nevoia de a explica de ce se scrie un poem sau de ce nu se poate scrie. În acest context, putem lua ca exemplu un poem unde regăsim raportarea la moarte, care se face printr-o eschivare de rostire: „ar trebui să scriu despre moarte/ nici nu ştiu dacă se poate scrie” (despre dumnezeu).

Spaţiul urban devine semnificativ întrucât, de data aceasta, Văcarescu semnalează elementele atmosferei citadine care îi conferă emoţia necesară, nu vorbim astfel de un spaţiu care există doar pentru a fi exprimat în poeme, mai degrabă avem de-a face cu un spaţiu citadin care intensifică prezenţa lucrurilor. Ne este sugerată o dublă raportare la acest topos, astfel încât întregul proces al scrierii poemului ascunde o corporalizare a neantului şi, în acelaşi timp, o evadare din cotidian. Nu putem să nu sesizăm faptul că oboseala şi inerţia existenţială sunt dominante în cadrul unui discurs al solitudinii.

Poemele lui Ioan Radu Văcărescu anunţă un nucleu încărcat al evenimentelor cotidiene care se petrec fie la frieda, fie în preajma noului magazin hornbach, fie în „vizuina de lup din pădurea de pe muntele tăcut”, fie în preajma tonetei de îngheţată, în oraşul natal care ascunde orice dorinţă de evadare, fie alături de câinele său pe care îl numeşte Dumnezeu. Probabil este vorba de un ascunziş al poetului, care, pentru a fi lăsat să îşi rostească în tihnă rugăciunile, neîntrerupt de „nimicnicia lumii acesteia”, ajunge la asemănarea animalului cu Dumnezeu: „doamne ajută-mă/ ajută-mă să le pot duce pe toate câte mi-ai dat/ să-mi iubesc femeia aşa cum am iubit-o/ când am văzut-o prima data”. În acelaşi context se încadrează şi un alt poem la care se adaugă note intertextuale evidente en attendant silviu guga/ en attendant Godot: „Neguri de furtună şi doamne ce s-a făcut de lumea asta/ Ce s-a făcut doamne de sufletul meu subţire şi blond/ şi silviu care doamne nu mai vine odată”. Prin urmare, în poemele lui Văcărescu prezenţa lui Dumnezeu devine o necesitate, fie că este vorba de o simplă parodie sau un adevăr, această idee se ascunde subtil în poemele sale.

Se mai poate menţiona imaginea recurentă a zăpezii care este aproape omniprezentă: „crengile marelui arbore alb şi el ca zăpada”; „să ningă în Kalahari şi puii de elefant/ să se bălăcească în zăpada de un metru”; „pajişti presărate de vechea zăpadă”; „zăpada mieilor în puls”; „arterele şi venele pulsau ca un râu de munte la topirea zăpezilor”. Evoluţia poeziei sale nu este decât o reînnoire a propriului limbaj faţă de volumele anterioare, dar această reînnoire îl singularizează prin expresia şi forma poeziei, prin veşnicul dialog cu sinele.

Rezultă că toate aceste elemente converg spre a-i asigura poeziei lui Văcărescu o devenire destul de organică. În urma lecturii acestui nou volum de poeme ni se face o introducere într-o lume aparent schimbată de noi sensuri, prin prezenţa cartierului mărginaş, a smocurilor de zăpadă, a străzilor pustii ale Sibiului: „murim cu fiecare respiraţie/ totul are un sfârşit/ chiar pădurea prin care-am trecut va fi odată cărbune” (interogarea poetului de către muza sa). Dincolo de tematica repetitivă şi prezenţa câtorva elemente mult prea abstracte, se reţin încercările poetului de a găsi ieşirea dintr-un imaginar monoton, iar acestea conferă poemelor sale substanţă.