De la Ştiri despre mine (1987) la Corpul de glorie (2019), cel mai recent volum al său, se poate remarca la Mihail Gălăţanu o reală evoluţie poetică, dar şi încercarea şi străduinţa de a găsi o combinaţie între viziune şi exprimare care să îl mulţumească şi să îi confere siguranţa unui vers organic. În primul ciclu, Istoria geniului. Geniul fericit, autorul semnalează subtil lipsa unui echilibru în ceea ce priveşte imaginarul poetic pe care îl regândeşte prin răzvrătirile sale, tristeţile şi tulburările care vin în urma experienţelor trăite în paralel. Poetul Mihail Gălăţanu se remarcă prin contribuţia adusă zonei liricii în ceea ce priveşte mecanismul creaţiei. Lirica sa străbate toate trăirile omeneşti, începând de la momentul venirii, al naşterii, „Cresc. În burta mamei mele. În burtică-i cald şi bine/ ca-ntr-un godin din copilărie.” (Şi mă fac pogan bărbat) până la momentul căderii, al morţii, „fiecare trebuie să se întindă/ din când în când,/ în mormântul lui,/ să-l caute; am avut mormântul meu/ împreună cu mine/ încă de la naştere”.

Regăsim la începutul volumului frânturi de idei aşezate în mod aleatoriu, sintagme definitorii care rezumă acelaşi final, al geniului, care pentru Mihail Gălăţanu este şi „fericit, şi creştin, şi feeric”, nicidecum luciferic. Dincolo de clişeizarea acestui aspect, autorul doreşte să epateze prin exemplul unui poem care prezintă poftele carnale în lipsa totală a discreţiei, enunţând câteva elemente sugestive: poem de carne, slove fierbinţi de carne, litere roşii de carne şi incandescente (poem de dragoste, pe viaţă şi pe moarte). Iese în evidenţă, astfel, că se trece cu uşurinţă de la expresivitate la trivialitate.

Astfel, avem de-a face cu o poezie a cărnii în care regăsim o nevoie acută de a rosti faptul că până şi crucea trebuie să fie de carne: „eu sunt crucea ta de carne”. Poetul surprinde în poemele sale la nivel lingvistic, dar şi în ceea ce priveşte imaginarul poetic, întrucât regăsim viziuni opuse poate prin jocurile ludice, dar şi prin organizarea unei scriituri oscilante.

Poemele lui Mihail Gălăţanu propun, dincolo de elementele parodice, un exerciţiu de meditaţie asupra vieţii şi a morţii. Avem de-a face cu o tematică bine conturată şi cu un poem structurat. Oamenii lui Gălăţanu nu sunt nimic altceva decât „nişte aspiratoare de dragoste, vorace ventuze de dragoste, latifundiari ai iubirii” care se află într-o „camera de veghe”, unde ei îşi pun întrebări şi tot ei îşi răspund, ca şi când nu ar înţelege în ce fel condamnarea de sine poate aduce scăparea de sine.

Gălăţanu îşi începe Corpul de glorie în sens invers. Observăm cum poetul încearcă să explice prin versuri distanţa dintre viaţă şi moarte, cum trebuie omul să îşi poarte trupul: „Corpul de glorie/ e corpul prin care umbli/ după moarte”. De fapt, întregul volum vorbeşte despre cameră de veghe de dinainte de moarte şi despre corpul de glorie care e ca „o păpădie, cel mai diafan, cel mai sublim”, care până la urmă, dincolo de orice memorie, dincolo de orice gând, e chiar „corpul în care/ voluptos,/ te ridici la cer”. O altă faţetă a obsesiei rezumă aceeaşi glorie a morţii, aceeaşi anticipare a morţii: „Părul alb de la paisprezece ani/ ca o glorie/ timpurie/ a morţii. Mă duc, pogan, spre moarte/ deşi încă/ nici nu m-am născut. Creşterea îmi este moarte şi-am să cresc/ plângând,/ în lut”.

Mai departe, poetul încearcă o redimensionare şi o minimalizare a trăirilor printr-un vers sintetic: „Recosmetizează viaţa mea/ dă niţel cu rimel şi creme peste traumă.” (ea face lifting). Remarcăm şi utilizarea intertextului eminescian în contextul unui dialog cu moartea: „de nu m-ai uita,/iubite/ de nu m-ai uita, încaltea”. De altfel, moartea este văzută ca o cheie de apartament cu care copilul a crescut la gât. Regăsim mai mult o izbăvire de sine, de propriile frici decât de alte tulburări – „mult nu mă lasă să mor”. Se ajunge la concluzia că nimeni nu poate şti din ce pricină trebuie să vină moartea şi, din acest moment, femeia începe să fie văzută ca „un loc de odihnă, loc liniştit cu verdeaţă şi cu flori, locul unde te abandonezi în braţele morţii”, o latură care aminteşte de ectenii. Volumul lui Mihail Gălăţanu transmite, în fond, o forţă a vibraţiei poetice ce îi conferă un sens coerent viziunii lirice.