În gEneida de Adrian Lesenciuc găsim o poezie a valenţelor multiple, şi astfel putem vorbi de o complexitate a lumii create prin imaginea femeii dragi, care devine şi viaţă, şi moarte, şi tulburare, şi linişte, întrucât până la urmă nu mai există nicio ieşire „de pe acest câmp de luptă“: „n-ai cum să ieşi mort/ orice ar fi, nu mai ieşi“. Această stare se transmite pe parcursul întregului volum şi fiecare poem ajunge să fie o altă variantă care poate fi trăită. Avem în faţa ochilor o avalanşă de trăiri care nu se termină în niciun punct, iar singurul reper semnificativ, care trage după sine diferite sensuri, este imaginea genelor. Genele femeii devin la un moment dat, în poezia lui Adrian Lesenciuc, un univers spre care converg toate imaginile pe care le poate privi un om de-a lungul unei vieţi. Această dimensiune induce sensul redescoperit al existenţei umane: „istoria toată se rescrie/ pe genele tale lungi“.

Poezia aceasta conţine un element care cuprinde o lume întreagă, concentrată în problematica văzului. Remarcăm la Lesenciuc şi o perspectivă destul de abstractă, întrucât proiectează starea trăită în intelect. A gândi cu privirea devine o lege demnă de urmat: „Te iubesc, frumoasa mea cu gene lungi/ Genele tale lungi mi-au sugrumat cuvintele necoapte/ Femeie cu gene lungi/ în mine trebuie să ucid conştiinţa“.

Astfel, ne aflăm în faţa unei idei, şi nu a unui simţ. Trebuie să facem diferenţa aceasta ca să putem înţelege că înaintea cuvântului, înaintea poemului pe care noi îl citim, înaintea femeii pe care ne-o imaginăm cu genele până la pământ, înaintea tuturor detaliilor, ni s-a dat văzul.

Se poate observa o nostalgie a trăirilor, nicidecum o nostalgie a unui timp. Despre orice parte a poemelor am vorbi, ajungem până la urmă să ne referim la expresie, nicidecum la circumstanţele în care a fost gândită: „N-au mai rămas decât patru litere/ din care să recompună întregul orice cititor al privirii“. Probabil poate fi vorba de o imaginaţie readusă la elanul iniţial, întrucât oricine priveşte o anumită imagine ajunge să şi-o stabilizeze atât de bine încât să creadă că începe să retrăiască o nouă viaţă prin prisma acesteia: „Cei ce mă colonizează vor uita, evident/ că poemul e al meu şi că el nu poate/ fi rescris în singura carte a lumii, în cele patru litere,/ spre a mă elibera de chingile genelor tale“.

Ideea obsedantă a genelor lungi ademeneşte totul, mai puţin conştiinţa: „Genele tale lungi ascund, în schimb, conştiinţa de lumină“. Dacă la un poet ca Nichita Stănescu întâlneam, bunăoară, o cosmologie a vorbirii, la Adrian Lesenciuc putem vorbi de o lume a văzului, o lume în care fiecare pereche de ochi este condusă spre privirea esenţială, spre acel grad al privirii care se află deasupra cotidianului. Această idee ajunge să îmbine realul cu fantasticul prin asocierile neobişnuite de cuvinte: „golul supei, mănunchiuri de fidea, supa-ţi încă neumplută de privire/ Doar visul meu verde şi proaspăt se-agaţă de fideaua moale a genelor tale“.

Remarcăm aici o conştiinţă care este asumată în fiecare poem, o conştiinţă care devine legătura dintre lume şi text. Umbrele şi conştiinţa lui Adrian Lesenciuc se trag cumva din simţul elegiac stănescian, dacă ne gândim la stabilirea unui cod etic al comunicării: „toate literele şi-au înghiţit umbra/ eu am încercat de câteva ori să îmi înghit umbra fără succes/ o conştiinţă a conştiinţei, ţipă pata ce nu se vrea pată“. Prin urmare, observăm în aceste poeme prezenţa conştiinţei care este subtil introdusă în lumea textului. Avem de-a face cu o conştiinţă a supei şi o conştiinţă a petei, o conştiinţă a pătării, a maculării, o conştiinţă care până la urmă devine lumină. După atâta rostire şi coborâre în străfundul inimii, după atâta iertare şi rugăciune, devine o stare de linişte pe care numai cerul plin de stele ţi-o poate da. Astfel, în această lume transpusă de poet, a imaginilor simple, toate concentrate spre privirea femeii dragi, ne întoarcem cumva la inaugural, la lumea care a fost, refacem Geneza doar printr-o privire în urmă, (g)eneida, şi atunci viaţa devine ce trebuia să fie dintru început: „Cum să vorbesc despre identitatea genelor tale/ Când ele curg paralel dinspre lumina zorilor“.