Eugen Barz e un poet al meditaţiei şi interogaţiei, versurile sale sunt expresia unui spirit care caută sensurile vieţii şi ale lumii, propunând modele arhetipale ale trăirilor. Poezia sa e o invitaţie la agapă, unde lectorii interacţionează cu idei înălţătoare, menite să anuleze frivolitatea cotidianului. Versul poartă un substrat etic şi moral, însă fără să cadă în didacticism; versul sensibilizează prin vibraţia emoţiei, propunând un flux şi reflux permanent al trăirii. După volumele de versuri Cinematograful singurătăţii (Editura Neuma, 2016) şi Iarba din ceainic (Editura Colorama, 2017), cel de-al treilea volum de versuri, Dintr-o altă copilărie, publicat la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca, se remarcă printr-o stilistică aparte: construcţia esenţializată a discursului liric îmbracă un mesaj ideatic complex, arsenalul tematic vizând un substrat mitologic, filtrat printr-o conştiinţă artistică profundă.
Eugen Barz instituie retorica interogaţiei, punându-şi întrebări fundamentale şi reuşind să se recompună prin apelul la Divinitate. A nu se înţelege că poemele sunt de inspiraţie religioasă, ad-litteram, ci emană elemente ale teologiei creştine, fiindcă, involuntar, ele poartă amprenta omului educat în acest spirit. Poetul transfigurează simbolurile biblice, ele îmbracă hainele conştiinţei artistice, alegoricul şi metafora stabilind conexiuni cu filtrul personal de interpretare al autorului în ceea ce priveşte lumea. Relaţionarea cu Dumnezeu e continuă, dar referinţele textuale sunt perceptibile la nivel subtextual, ceea ce atestă subtilitatea procesului creator. Evident că planul biblic e resimţit în subsidiarul textului, în sensul că poetul înţelege actul artistic ca pe un proces al apropierii de Divin, e o realcătuire interioară prin prisma iubirii creştine. Într-o formă sau alta, volumul poate fi receptat ca o căutare a eu-lui, un fel de călătorie spre sine, în scopul regăsirii fericirii primordiale.
Tehnica şi arhitectura textuală conving prin lapidaritatea versului şi complexitate ideatică. Şi, dincolo de asta, autorul provoacă un miraj al trăirii, prin asocieri vizuale sau simbolice îndrăzneţe. Estetizarea emoţiei e provocată, desigur, de experienţa livrescă, pe care nu o exprimă făţiş, ci doar la nivelul expresiei elegante de ordin intertextual. Atunci când discursul liric e obiectivizat, imaginile poemului apar ca nişte flash-uri capabile să surprindă sinestezii îndrăzneţe: Cu mâini de gheaţă/ Don Quijote umple foile de ochi rotunzi/ ca butoanele liftului,/ se înfăşoară în ele şi plânge./ Dulcineea face piruete de balerină,/ ridică statui primelor duşuri reci./ Un şarpe ca un tren/ aduce medicamentele,/ ea critică mersul lui/ şi flutură cu bucurie/ semnele nebuniei.
În ceea ce priveşte subiectivismul discursului, intuim autenticitatea stărilor, dinamica simţurilor; e un fel de ritual iniţiatic prin care subconştientul trece de mai multe praguri, ajungând la iluminare prin purificarea gândurilor: Ridic fruntea/ să-mi crească solzi lucitori,/ ucenicesc cu Petru/ mersul pe ape,/ cu Profetul Isaia/ în dans/ mâinile/ prind valuri./ Mă împărtăşesc/ în liniştea Mamei Pescarului. Dincolo de stilistica inedită a textului, remarcăm tentaţia interpretării hermeneutice; Eugen Barz are calitatea intuitivă a includerii simbolicului în planul imaginarului tematic, mesajul mizând pe înţelesuri profunde, mitologia biblică devenind experienţa sacrului. Practic, prin poezie, artistul are revelaţia sacrului, restabilind raportul cu Dumnezeu, realizându-se, astfel, actul hierofanic.
Eugen Barz se distinge în peisajul liricii româneşti contemporane prin eleganţa discursului liric, prin tonurile discrete ale simbolurilor livreşti, prin imagini artistice incandescente. Fluiditatea versurilor derivă, desigur, şi din asimilarea valorilor culturale universale. Spirit al căutărilor şi interogaţiilor, poetul ştie să asimileze elemente ale literaturii universale, fără să renunţe la valorile autohtone. E vorba de principiul acumulării şi sincronizării, corelaţiile făcute cu fundamentele spirituale româneşti amplificând imaginarul poetic.
De observat că geografia spirituală e complexă, referinţele din literatura spaniolă exprimând reflexul adaptabilităţii la contextul cultural în care trăieşte. Personajele Don Quijote şi Sancho Panza din romanul lui Miguel de Cervantes Saavedra invocate în textul poetic pot oferi o cheie interesantă de interpretare a textelor. Pot fi receptate ca structură binomică a sacrului vs. profan, imaginar vs. real, simţire vs. idee. Dacă Don Quijote reprezintă utopia, imaginarul, Sancho Panza simbolizează realitatea, distopia, ducând analiza poemelor lui Eugen Barz spre înţelesul bipolar al simbolicului textual.
Actul artistic devine modul de evadare din mundan, e un proces eliberator şi totodată salvator. Din perspectiva unei abordări psihanalitice, volumul propune o proiecţie a eului în câmpul artistic, e o reconstrucţie a sufletului. Reflecţia sinelui se realizează ca într-o oglindă, subconştientul aducând în prim plan simţirea, revelaţia oniricului. Poemele compun traseul labirintic al unui suflet ce se caută, ce îşi redefineşte viaţă interioară. Oricum am analiza creaţia poetică, cert este că poetul nu se dezice de crezul său artistic: poezia are funcţie cathartică.
Cartea poartă un titlu metaforic, acoperind semnificaţii puternice, Dintr-o altă copilărie, revelând nevoia de căutare şi regăsire a sinelui. Copilăria devine spaţiul fericirii primordiale, un spaţiu concentric, fiindcă eul creator constată la finalul labirintului formativ că e aceeaşi copilărie dintotdeauna, iar prin revelaţia sacrului în poezie îşi regăseşte esenţa interioară.