Monografia Mihai Eminescu. În laboratorul „Luceafărului” de Marco Cugno, traducere a cărţii publicate în limba italiană, în 2006, şi pusă acum de Editura Universităţii din Bucureşti la dispoziţia cititorului român, este o apariţie importantă pentru eminescologi şi pentru cercetătorii literaturii române în general.

Versiunea română, datorată italienistelor Smaranda Elian, Aurora Firta şi Corina Anton, este îngrijită de profesorul Mircea Anghelescu, care îi scrie şi un „Cuvânt înainte”, conceput ca un omagiu colegilor italieni care au dus mai departe studiul limbii şi literaturii române la cele mai importante universităţi din peninsulă. În „Nota autorului”, Marco Cugno precizează scopul didactic care a stat la baza alcătuirii cărţii, prin valorificarea unei ediţii critice recompusă „sinoptic”. Acesteia i s-a adăugat în apendice originalul german al basmului de origine, varianta versificată de Eminescu şi textele ce fac parte din Constelaţia Luceafărului. Ediţia italiană este dedicată de Cugno studenţilor săi de la seminarul de „Limba şi literatura română” de la Facultatea de Litere şi Filozofie şi de la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii din Torino.

Marco Cugno, dispărut prea devreme, în 2012, a fost un important promotor al „românisticii” italiene alături de o mulţime de nume celebre de predecesori, precum G. Vegezzi-Ruscalla, Rosa Del Conte, Ramiro Ortiz, Carlo Tagliavini, şi de colegi încă activi dintr-o generaţie cu mari realizări (Lorenzo Renzi, Luisa Valmarin, Bruno Mazzoni, Roberto Scagno ş.a.). Personalitatea lui Marco Cugno impresionează atât prin bogata sa activitate de critic literar, traducător, profesor, cât şi prin calitatea sa umană, aşa cum zice şi Roberto Merlo în substanţiala sa „Introducere”. Vom reţine doar câteva aspecte: debutul său ca traducător are loc în 1969 cu piesa Paracliserul a lui M. Sorescu; debutul în volum în 1972 cu antologia de poezie argheziană bilingvă Accordi di parole. Poesie 1927-1967, iar în traducerea de proză cu Ce mult te-am iubit de Zaharia Stancu; traduce în special avangarda interbelică şi generaţia anilor ‘60 (mai ales Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi, mai târziu, Ana Blandiana); alte direcţii de cercetare au vizat proza fantastică a lui Eliade şi Luceafărul eminescian. Alte lucrări, care au promovat literatura şi implicit cultura română: Antologia poetica dell’avanguardia romena; poezia „noii generaţii”, prezentată pentru prima dată în Italia la începutul anilor 80: Antologia dei giovani poeti degli anni Sessanta-Settanta; în colaborare cu M. Mincu: Poesia romena d’avanguardia şi Nuovi poeti romeni (un volum bilingv). În 1998 va primi Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul La poesia romena del Novecento. La începutul anilor ’80, Marco Cugno manifestă un interes deosebit pentru folclorul românesc şi publică Folclore letterario romeno (1981) – prima antologie ştiinţifică de poezie populară românească din spaţiul italian. Începând cu anii 90, traduce proză din Norman Manea şi eseistica lui L. Blaga, C. Noica şi A. Marino, iar în ultimii ani traduce romanele lui D.R. Popescu, Paul Goma şi povestirile fantastice ale Anei Blandiana. În 2002 primeşte prestigiosul premiu „Nonino”, secţiunea internaţională, pentru activitatea sa şi promovarea operei lui Norman Manea. De asemenea, ediţia italiană a Biografiei ideii de literatură a lui A. Marino s-a dovedit a nu fi o simplă traducere, ci o ediţie definitivă a operei, fiind completată de critic cu părţile absente din ediţia românească. Pentru promovarea culturii şi literaturii române, profesorul Marco Cugno a primit numeroase alte premii şi distincţii.

În laboratorul Luceafărului sunt stabilite: „Preliminarii asupra operei poetice a lui Eminescu: de la Poesii (1883) la ediţia Perpessicius (1939-1963)”; „Preliminarii la Luceafăr”; „Basmul «Das Mädchen im goldenen Garten» de R. Kunisch. Versificarea lui Eminescu «avantext» al Luceafărului: «anticipaţiile modelatoare»; „Structura şi dezvoltarea tematică a Luceafărului de-a lungul manuscriselor: de la a doua fază a avantextului la textul din Almanah”; „Coordonate lingvistice: între inovaţie şi tradiţie. Probleme editoriale: «demoldovenizarea moderată» a lui Perpessicius”; „Metrica”; „Luceafărul. Prima secvenţă (7strofe: v. 1-28)”; „A doua secvenţă (17 strofe: v. 29-96)”; „A treia secvenţă (19 strofe: v. 97-172)”; „A patra secvenţă (21 de strofe: v. 173-256)”; „A cincea secvenţă (21 de strofe: v. 257-340)”; „Secvenţa a şasea (13 strofe: v. 341-392)”; „Constelaţia Luceafărului”; „Un Apendice metric (extras din Voica 1997)”. Iar după „Bibliografie” urmează capitolul „Texte: Mihai Eminescu: Luceafărul”. În avantextul Luceafărului sunt identificate trei probleme: statutul folcloric al basmului lui Kunisch, inovaţiile aduse de versificaţia lui Eminescu şi anticipaţiile poemului prezente în versificaţie. În ceea ce priveşte Luceafărul problematica dezbătută de critici este: locul poemului în creaţia eminesciană; definirea naturii compoziţiei poemului şi inovaţiile lui Eminescu în versificarea sa; identificarea registrelor lirice prezente în operă; identitatea Luceafărul-Hyperion.

Referitor la cartea de faţă, Roberto Merlo – fost elev al profesorului Cugno, care a preluat catedra după pensionarea acestuia – îşi aminteşte: „Nucleul originar al cărţii de faţă s-a cristalizat pe zeci de foi format A3 pe care, noi, studenţi fiind, recompuneam împreună cu Marco şi sub îndrumarea sa, diferite secvenţe ale poemului eminescian în numeroasele sale variante […] demontând şi reconstruind textul, decupând şi lipind fragmente de fotocopii pe foi suficient de mari încât să poată cuprinde, măcar în parte luxurianta pădure a variantelor eminesciene. […]. Îmi amintesc seriozitatea si acribia cu care Marco discuta cu noi diferite propuneri de interpretare, inclusiv pe ale noastre, învăţându-ne să discernem între diferitele stratificări şi ramificaţii lingvistice, structurale şi conceptuale ale „extului” (p. 43).

Ediţia de faţă stabileşte ca principiu valid „că relaţia poetului cu folclorul trebuie considerată «în funcţie de laboratorul său poetic»” (p. 186). În cazul Luceafărului poetul scrie un text propriu şi nu unul recreând un material folcloric «autentic», având totuşi ca sursă o reelaborare a unui text folcloric. Ea se adresează specialiştilor români, istoricilor literari şi tematologilor, profesorilor, doctoranzilor, masteranzilor şi studenţilor.