Nu pot lăsa să treacă neamendat articolul d-lui Mircea Martin, „Surle şi tobe“, apărut în revista „Observator Cultural“ (nr. 440 din 10 septembrie 2008), deoarece articolul d-sale, cu toate că aparent „detaşat“ şi „rece“, se îndepărtează în mod flagrant, cu bună-ştiinţă, de realitatea pe care are pretenţia de a o oglindi, – iar cititorii nu trebuie să rămînă cu neadevărurile şi rea-voinţa care stau la temelia acestuia şi îl însufleţesc pe autorul său.

*

Din capul locului, ţin să precizez că nu „am preferat“ varianta difuzării textului meu intitulat „O crimă împotriva gîndirii“ „prin e-mailuri“, aşa cum este scris, cu rea-credinţă, în preambulul articolului d-lui Mircea Martin, preambul „semnat“ C.M.

Ci mi-am retras articolul de la revista „Observator Cultural“, întrucît mi s-a părut inacceptabilă lipsa de rectitudine a redactorului-şef. I-am semnalat telefonic, încă din luna iulie, d-nei Carmen Muşat că îmi rezerv dreptul de a publica articolul meu într-o altă revistă şi a-l împărtăşi altor oameni de cultură, dispuşi să-l primească în mod onest şi imparţial, fără „înclinaţii“ sau basculări înspre partea adversă (anume dl Mircea Martin) – a căror raţiune nu ţin s-o desluşesc aici.

Ce conţine textul „Surle şi tobe“ al d-lui Mircea Martin?

Dl Mircea Martin scrie: „Nu am vrut să intervin în disputa legată de publicarea operei lui Benjamin Fondane în România“. Cum adică „Nu am vrut să intervin“ – cînd disputa însăşi a fost provocată tocmai de intervenţia d-sale? Nu de o intervenţie publică, făţişă şi, mai ales, nu de una violentă: nu-i stă în fire. Ci de una care, deşi rămasă necunoscută publicului, s-a dovedit a fi de o eficienţă devastatoare.

Într-adevăr, înainte de această intervenţie, ample fragmente din opera lui Benjamin Fondane apăreau, săptămînă de săptămînă, fără să supere pe nimeni (dimpotrivă!) – iar, dacă ele nu mai apar, lucrul acesta se datorează tocmai faptului că d-sa a izbutit, concomitent, şi să le oprească publicarea, şi să provoace disputa în cauză, fără a avea măcar aerul de a fi fost cîtuşi de puţin implicat în vreuna din aceste acţiuni.

Aşa cum nu are aerul de a acorda cine ştie ce importanţă unei fraze anodine dintr-o carte recentă a doamnei Doina Jela, închinată Monicăi Lovinescu („pagina 49“), evocînd un MM „care-i şuntează pe ?ora şi pe Palanciuc“, – frază pentru care dl Martin „nu s-a obosit să-i ceară socoteală autoarei“; la care „a reacţionat însă dl Michel Carassou“ (desigur, cititor atent şi avertizat al publicaţiilor româneşti!).

Dl Mircea Martin o obligă pe Doina Jela „la claritate şi asumare“, printr-un comportament demn de metodele torţionarilor din vremurile (sper) apuse: intimidarea şi ameninţarea cu „soluţia juridică“!

Las la o parte că toată această intimidare mi se pare o diversiune a unui spirit tulburat de propria-i obsesie pentru imaginea publică. Ceea ce găsesc şi mai anormal este înverşunarea pe care dl Mircea Martin o aplică în prezervarea acestei imagini publice – altminteri îndepărtată de realitatea concretă.

Am refuzat să mă asociez „comunicatului“ d-lui Michel Carassou care mi-a cerut să sar în apărarea dlui Mircea Martin, pseudo-victimă în cazul care ne preocupă, tocmai pentru că reproşurile pe care am a i le face d-lui Mircea Martin sînt infinit mai grave decît dacă ar fi ataşat numelui meu calificativul de „fascist“ sau oricare altul, cu scopul de a mă discredita, pe mine sau pe colaboratorii mei. Deoarece dl Mircea Martin a făcut un lucru cu mult mai condamnabil decît acesta: a distrus proiectul „Restitutio Benjamin Fondane“, a aneantizat toată munca mea şi a celor care sînt alături de mine. O distrugere practicată cu metodă şi sistem, după cum am scris deja în textul „O crimă împotriva gîndirii“. Dar nu a făcut-o deschis, făţiş, cinstit – ca să mă exprim astfel –, deci cu armele pe faţă, ci pe la spate, pe ascuns, fără a avea nici cea mai mică remuşcare ori scrupul în demersul său.

Şi de ce, oare?

Cînd am lansat, în decembrie 2007, programul „Restitutio Benjamin Fondane“, primul gest al d-lui Mircea Martin, descoperind rubrica omonimă din revista „Observator Cultural“, a fost să-i scrie deţinătorului drepturilor lui Fondane, dl Michel Carassou, care ne-a semnalat acest lucru, cerîndu-i să îngrădească toată acţiunea noastră, deoarece el nu ar fi abandonat „proiectul“ d-sale. Dl Michel Carassou nu s-a dezis, în acel moment, de autorizaţia de publicare pe care ne-o semnase în luna octombrie 2007; interdicţia de publicare a venit cu mult mai tîrziu, în luna iulie 2008.

Cum? De ce? Pe ce temei? Care sînt raţiunile profunde, autentice, ale acestei interdicţii? Calitatea de „fondanian“ a d-lui Mircea Martin şi anterioritatea proiectului său... încremenit?

Dl Mircea Martin a venit la mine, la începutul acestui an, în luna ianuarie. Mi-a vorbit atunci de „proiectul“ său de editare, într-o ediţie critică şi cronologică, a întregii opere româneşti a lui B. Fundoianu. Nu mi-a pomenit, în acel moment, de vreun proiect al d-sale de a edita şi opera franceză a lui Fondane, în traducere românească. „Rugămintea“ formulată în ianuarie de dl Mircea Martin la mine în casă a fost aceea de a amîna proiectul nostru, al Luizei Palanciuc şi al meu, de publicare a operei fondaniene franceze, cu „doar cîteva luni“, maximum o jumătate de an, spunea d-sa, pentru a nu face... concurenţă (sic!) operei româneşti, pe care intenţiona să o publice la Editura Art.

Am spus imediat: nu! Şi mi-am şi motivat răspunsul. Nu credeam deloc, dar deloc!, în acea „jumătate de an“, rezervată de d-sa apariţiei (nu unei ediţii de rutină, ci) unei ediţii critice şi cronologice a textelor româneşti ale lui Fundoianu!

Iar „necredinţa“ mea s-a dovedit întemeiată...

Căci cum, oare, ai putea realiza o ediţie critică şi cronologică a operei lui B. Fundoianu în doar cîteva luni? Mi-am dat seama că dl Mircea Martin, în ciuda parcursului său prin diverse edituri, nu cunoaşte, de fapt (şi de drept!), înţelesul exact al expresiei „ediţie critică şi cronologică“ atunci cînd, întrebat de mine dacă are acces la manuscrisele româneşti ale lui B. Fundoianu pentru a putea realiza această ediţie critică şi cronologică de care vorbeşte – deci lucrînd pe variante, comparîndu-le, adnotîndu-le, comentîndu-le – mi-a spus, nici mai mult, nici mai puţin decît că intenţiona să reediteze ceea ce făcuseră un Paul Daniel şi alţii, înaintea
d-sale...

Aceasta înseamnă, în accepţia editorului Mircea Martin, ediţia critică şi cronologică a operei lui B. Fundoianu: reproducerea cărţilor publicate anterior! În nu mai mult de şase luni de zile (sic!).

Mă întreb ce ar spune regretaţii Perpessicius şi Creţia, precum şi domnul Vatamaniuc, care au trudit o viaţă întreagă pe manuscrisele lui Eminescu...

Pentru această „ediţie critică şi cronologică“ îmi cerea mie, în casa mea, dl Mircea Martin să nu public traducerile din Benjamin Fondane la care lucram!

Refuzul meu a fost, aşadar, categoric şi deschis.

I-am spus sincer, în faţă, tot ce aveam de spus şi tot ce gîndeam despre acţiunea
d-sale.

I-am spus, totodată, şi un alt lucru important: anume că, dacă proiectul său ar fi fost cu adevărat operaţional, atunci l-ar fi început cu mult înainte, pe cînd se afla în poziţii de putere, cînd era director la Editura Univers (timp de zece ani) sau director editorial la Editura Paralela 45.

„Proiectul“ d-lui Mircea Martin, încremenit de ani de zile, s-a dezmorţit brusc la vederea proiectului... „concurent“ (sau considerat ca atare).

L-am invitat public pe dl Mircea Martin, în articolul meu, „Ce înseamnă Restitutio Benjamin Fondane?“ (apărut în „Observator Cultural“, nr. 411 din 21 februarie 2008), să fie constructiv, să participe cu tot ce are mai preţios d-sa la restituirea operei lui Benjamin Fondane. Am crezut atunci că o colaborare este posibilă, că onestitatea şi spiritul constructiv pot avea cîştig de cauză.

În articolul din luna februarie scriam:

„Intenţiile noastre sînt clare: vrem să-l aducem pe Fondane în spaţiul românesc, să trezim interesul pentru cărţile sale şi chiar să deşteptăm vocaţii. Vrem, de asemenea, ca acest demers să fie corect asimilat: textele lui Fondane vor fi, de fiecare dată, însoţite de studii, documente, note, comentarii, pentru o receptare adecvată a operei. În acest sens, toate talentele şi competenţele fondanienilor români, începînd cu profesorul Mircea Martin, sînt invitate să se alăture programului nostru.“

Lucruri formulate limpede, sincer şi deschis.

Toate acestea i le-am spus d-lui Mircea Martin din nou, în faţă, în biroul domnului Horia-Roman Patapievici (şi, evident, în prezenţa acestuia), în ajunul plecării d-lui Martin la salonul de carte parizian, în luna martie, unde urma să reprezinte România. Cele spuse de mine nu s-au bucurat, atunci, de nici o replică măcar, din partea d-sale. Dar, ajuns la Paris, adevărata ţintă a călătoriei s-a dovedit a fi fost... dl Michel Carassou, iar „întîlnirea“ s-a soldat, cîteva luni mai tîrziu, cu efectul scontat: retragerea, de către acesta, a autorizaţiei scrise care ne fusese acordată iniţial şi, pînă la urmă, interzicerea, pur şi simplu, a traducerilor din Fondane.

De ce?

Dl Mircea Martin nu numai că doreşte – la modul viu, pasional, fiinţial – să moară capra vecinului, dar merge în casa vecinului şi-i cere să-şi ucidă el însuşi capra, cu mîna lui, s-o înjunghie, s-o facă praf şi pulbere...

Mărturisesc că, în lunga mea existenţă, nu am fost confruntat niciodată cu un astfel de caz. Am cunoscut nenumărate altele: oameni răi, proşti, incapabili, invidioşi sau, tocmai dimpotrivă, deschişi, oneşti, generoşi şi inteligenţi. Dar nu mi-a fost dat să văd niciodată oameni a căror invidie să fie împinsă pînă aici: pînă a merge în casa vecinului şi a-i cere să-şi înjunghie singur capra..., pentru că ea îi face... concurenţă!

Revin acum la aspectele evocate de dl Mircea Martin în articolul d-sale.

* Dl Mircea Martin găseşte că numele programului nostru, „Restitutio Benjamin Fondane“, este „pompos“... Poate că modul în care a fost el lansat, în decembrie 2007, a putut părea unora prea pretenţios (prin însăşi utilizarea unui cuvînt latinesc). Însă ţin să-l asigur pe dl Mircea Martin că „Restitutio Benjamin Fondane“ nu are, în schimb, nimic găunos, lipsit de orice întemeiere editorială, cum este expresia „ediţie critică şi cronologică B. Fundoianu“ în accepţia d-sale.

Restituirea la care trimite titlul programului nostru de traducere este autentică, iar ea chiar a început. Îl invit, de altfel, să citească tot ce am apucat deja să publicăm în revistele „Observator Cultural“, „Idei în dialog, „Cuvântul“, „Viaţa românească“.

* „Echipa Şora-Palanciuc a optat, de la început, pentru surle şi tobe.“ Personal, găsesc această propoziţie a d-lui Mircea Martin de-a dreptul stupidă. În mintea
d-sale, a-l publica pe Benjamin Fondane înseamnă „a opta pentru surle şi tobe“. Cum poate fi cineva atît de „sensibil“ şi totodată aşa-zis „fondanian“, încît să fie deranjat tocmai de sunetul lui Fondane? Căci Luiza Palanciuc şi cu mine nu pe noi înşine
ne-am promovat, ci pe Benjamin Fondane: textele sale au apărut în reviste, cu precădere, iar nu altceva..., bibliografiile noastre, de pildă, ca să nu pomenesc decît acest gest al d-lui Mircea Martin, care, la finalul articolului, ne copleşeşte cu... lista publicaţiilor sale! În ce ne priveşte, îl preferăm pe Fondane.

* „N-am urmărit, recunosc, toate episoadele publicării lui Fondane în Observator Cultural“, mai scrie (dîndu-şi în vileag goliciunea) d-l Mircea Martin. Ce fel de „fondanian“ este acela care nu urmăreşte apariţia textelor lui Fondane? Şi la ce bun să te umfli în pene autoproclamîndu-te „fondanian“ dacă, atunci cînd, chiar alături, cineva face un efort pentru Fondane, nici nu catadicseşti să deschizi paginile în care acesta este publicat? (Le mulţumesc, cu această ocazie, tuturor cititorilor autentici ai lui Fondane, declaraţi sau nedeclaraţi, acreditaţi sau nu de „forurile competente“, care au parcurs traducerile noastre timp de opt luni de zile, cînd Fondane ajungea cu regularitate în mîinile lor!)

* Cît priveşte fragmentul apărut în revista „Cuvântul“ (nr. 6, iunie 2008), din Scriitorul în faţa Revoluţiei (discursul nerostit al lui Benjamin Fondane la Congresul scriitorilor de la Paris, din anul 1935), profesorul Ion Pop îşi aminteşte, desigur, că îi cerusem permisiunea de a include în proiectul nostru şi traducerea domniei sale, şi că ne-a şi acordat-o, – retrăgîndu-ne-o, însă, la doar cîteva zile mai tîrziu, după ce s-a întîlnit cu dl Martin (şi punîndu-ne, astfel, în situaţia de a retraduce acest text al lui Fondane, întrucît seria de opere complete franceze de la Editura Limes trebuie să conţină şi acest text important.).

Apreciez fidelitatea d-lui Ion Pop faţă de prietenul Mircea Martin, ca şi spiritul său de sacrificiu. Nu sînt deloc convins că dl Martin ar fi capabil de un sacrificiu similar, în direcţia inversă (sau în oricare altă direcţie, de altfel). Mi se pare, în orice caz, o perfidie (şi încă neasumată!) să insinuezi că noi nu am fi vrut să publicăm traducerea profesorului Ion Pop, cînd ştii prea bine cui se datorează retragerea d-sale. Îi doresc, desigur, d-lui Ion Pop, pentru care am o preţuire deosebită, să-şi vadă traducerea reeditată de prietenul Mircea Martin, la Editura Art.

* Celelalte titluri pomenite, Rimbaud le voyou şi Faux traité d’esthétique au fost, într-adevăr, traduse de dl Sorin Mărculescu. Ele au apărut – horresco referens – ca... „adenda” (sic!) – nici măcar menţionate, dacă nu chiar pe copertă, atunci cel puţin pe pagina de gardă – la un volum masiv, publicat în anul 1980 la Editura Minerva (ediţie de Vasile Teodorescu, Studiu introductiv de Mircea Martin) şi impropriu intitulat Imagini şi cărţi, cînd se ştie prea bine că titlul cărţii lui Fundoianu din 1922 era Imagini şi cărţi din Franţa. Şi în cazul acestor două titluri am făcut apel la traducătorul lor iniţial, dl Sorin Mărculescu, care a precizat că se află prins în alte angajamente, că nu îl interesează proiectul nostru şi nu are timp să revadă traducerile. „Puteţi, aşadar, retraduce în linişte cele două cărţi“, ne-a mai semnalat dl Sorin Mărculescu, ceea ce am şi făcut. Patru capitole din Rimbaud le voyou au fost chiar publicate în revista „Viaţa Românească“, capitole care nu figurau, de altfel, în ediţia de la Minerva.

Ce înseamnă, aşadar, să fii... fondanian?

Să te autopromovezi dîndu-ţi ilustra bibliografie în materie, la sfîrşitul unui articol perfid?

Sau să cauţi să-l publici pe Fondane însuşi, să-l aduci în atenţia cititorilor români?

În ce ne priveşte, nici Luiza Palanciuc, nici eu însumi nu ne-am prevalat vreodată de „calitatea“ sau „aura“ de „fondanieni“. Am fost la Peyresq, la întrunirea anuală a fondanienilor străini, o singură dată, în vara lui 2007; iar eu, personal, nici nu fac parte din Societatea de Studii „Benjamin Fondane“, nici nu ţin în mod deosebit să ataşez acest titlu de glorie numelui meu: Fondane – pur şi simplu – îmi ajunge!

Or, tocmai pe Fondane vrem noi să-l facem cunoscut. Nicidecum bibliografiile noastre.

Ajung acum şi la „nucleul dur“ al articolului d-lui Mircea Martin.

D-sa susţine că „cele 11 titluri solicitate nu acoperă nici măcar toate volumele deja publicate din opera autorului“ (sic!).

Nesocoteşte, oare, dl Mircea Martin într-atît efortul celui de-alături pentru Fondane, încît chiar să nu fi citit pînă la capăt Argumentul publicat în luna decembrie 2007 în „Observator Cultural“ (nr. 401 din 6 decembrie 2008), atunci cînd am făcut public proiectul nostru, şi cînd apăreau, enumerate acolo, şi titlurile volumelor de poeme ale lui Benjamin Fondane?

Încă o perfidie (nici aceasta asumată!) este să insinuezi că nu am dori să edităm poemele lui Benjamin Fondane pentru că – nu-i aşa? – „poezia interesează un număr restrîns de cititori, nu se vinde prea bine, nu produce multă vîlvă“.

Şi este, de data aceasta, o perfidie dublă:

1. – pentru că dl Mircea Martin ştie prea bine, întrucît lucrul acesta a fost spus limpede la întîlnirea fondanienilor de la Peyresq, în vara lui 2007, la care am participat şi eu, că Luiza Palanciuc a tradus în limba română volumul antologic Le mal des fantômes, apărut la Éditions Verdier, în 2006; după cum a tradus, în limba franceză, şi volumul românesc Privelişti al lui B. Fundoianu (tradus anterior şi de Odile Serre) din care chiar au fost citite, într-o seară, la Peyresq, fragmente, de către dna Domnique Guedj, în prezenţa d-lui Mircea Martin.

2. – pentru că Editura Limes are, în portofoliul său, cel puţin trei colecţii consacrate exclusiv poeziei, deci editorul clujean Mircea Petean, poet el însuşi, nu se fereşte să facă un efort în acest sens. Nu am văzut, însă, zeci de volume de poezie în colecţiile publicate de Editura Art şi lansate fanfaronic pe piaţă!

Repet, aşadar, şi pentru dl Mircea Martin: programul „Restitutio Benjamin Fondane“ de la Editura Limes este un program de publicare a operelor complete franceze.

Aşa a fost gîndit de la bun început, aşa a şi fost anunţat, chiar şi la Adunarea Generală a fondanienilor, din octombrie 2007 (după cum reiese şi din Procesul verbal de atunci), cînd nimeni nu a ripostat, nici nu a găsit „anormal“ sau „uzurpator“ faptul că Benjamin Fondane urma să apară în limba română la Editura Limes, în traducerea mea şi a Luizei Palanciuc... De altfel, îi recomand călduros d-lui Mircea Martin să recitească scrisoarea deschisă trimisă către toţi fondanienii de Luiza Palanciuc, la începutul lui ianuarie 2008, în care apare, cu lux de amănunte, tot contextul lansării proiectului „Restitutio Benjamin Fondane“ de publicare a operelor complete franceze la Editura Limes.

Este limpede pentru oricine – iar acest lucru a fost exprimat ca atare – că cele „11 titluri“ anunţate de noi pentru acest an nu epuizau seria de opere complete franceze, ci doar o inaugurau.. Dl Mircea Martin practică, din nou, diversiunea, pentru a lăsa impresia că noi am ignora restul operei lui Benjamin Fondane..., culmea!, am ignora chiar şi acele volume pe care le-am tradus sau pe care le cităm! Acest mod de a denatura lucrurile nu mi se pare a fi altceva decît perversiunea unui spirit întunecat de ură.

Căci dacă dl Mircea Martin, ca un fondanian fervent ce se pretinde, ar privi ceea ce fac şi alţi oameni legat de opera lui Benjamin Fondane, iar nu doar propria-i imagine, de care pare obnubilat, nu ar scrie nicidecum fraza următoare: „M. Şora şi L. Palanciuc ar fi trebuit să ştie că, în afară de Corespondenţa cu Jacques şi Raisa Maritain, mai există un volum de Corespondenţă – Benjamin Fondane et les Cahiers du Sud, apărut la Editura Fundaţiei Culturale Române în 1998, ediţie îngrijită de Monique Jutrin, Gheorghe Haş şi Ion Pop.“

De ce este ridicolă şi perversă o astfel de frază sub condeiul d-lui Mircea Martin?

Pentru că noi nu doar cunoaştem existenţa acestui volum, ci chiar îl cităm, în revista „Observator Cultural“: nota 1 din preambulul publicat atunci cînd am introdus fragmentele din cartea lui Benjamin Fondane, Baudelaire şi experienţa abisului (nr. 428 din 19 iunie 2008), fragmente pe care d-sa nu le-a „remarcat“ decît pentru a le interzice apariţia..., prin comunicatul „diafan“ al – nu-i aşa? – „Biroului de presă al Editurii Art“, apărut cîteva săptămîni mai tîrziu.

Ştim prea bine că dl Mircea Martin „se ocupă de acest autor de vreo 30 de ani“ şi că „a avut proiecte editoriale fondaniene şi înainte de toamna lui 2006“; cunoaştem prefeţele d-sale la titlurile româneşti ale lui B. Fundoianu care au apucat să apară pînă acum; cunoaştem şi monografia închinată perioadei româneşti a lui Fundoianu; şi studiile publicate de d-sa din 1993 încoace, în reviste de circulaţie internaţională, despre diverse aspecte ale operei lui Benjamin Fondane.

Dar ne întrebăm: îl autorizează, oare, toate acestea pe dl Mircea Martin să distrugă munca unui confrate?

Îl autorizează, oare, proiectul încremenit, osificat în irealizarea sa, pe care îl invocă dl Mircea Martin, să distrugă un proiect care a prins viaţă şi formă?

Ceea ce susţinem noi este următorul lucru: în cei aproape douăzeci de ani în care a deţinut poziţii de putere în sistemul editorial românesc, aflat în libertate – aşadar după căderea comunismului –, dl Mircea Martin nu s-a învrednicit să prilejuiască publicarea operei lui Benjamin Fondane, un autor pe care îl preţuieşte atît de mult încît, în momentul în care au început să apară, sistematic şi consecvent, texte fondaniene traduse de altcineva, să se facă luntre şi punte pentru a le împiedica apariţia.

Nici un volum semnat de Benjamin Fondane nu a apărut în cei zece ani cît d-sa a fost în fruntea Editurii Univers..., unde am văzut, în schimb, alte nume: Bachelard, Balzac, Tzara, D’Ormesson etc.

Nici măcar un rînd în revista „Cuvântul“, la conducerea căreia dl Martin, „fondanian“ fervent, s-a aflat timp de cîţiva ani.

Ci osificarea în irealizare sau, după bine-cunoscuta expresie a lui Gabriel Liiceanu, „încremenirea în proiect“.

De ce?

Să fie, oare, pasiunea d-lui Mircea Martin atît de răscolitoare, de adînc fiinţială, încît să nu dorească să o scoată la lumină şi să o împărtăşească şi altora?

În fond: copacul care ascunde pădurea!

Nu se mai vede Fondane, umbrit cum este de copacul şi „apologetul“ său Mircea Martin!

Căci nu pentru Fondane se luptă el, ci pentru gloria lui de „fondanian en titre al culturii române“.

?i ar fi putut să şi rămînă aşa ceva, dacă – de-a lungul magistraturii sale profesorale – ar fi îndrumat şi cultivat în acest sens o mică echipă dintre numeroşii săi studenţi, transformîndu-i în fondanieni adevăraţi, specialişti, textologi şi comentatori.

Dar n-a fost să fie!

A preferat să facă ceea ce nu mi-a spus pe faţă: a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a opri – printr-un „ocoliş“, cum ar zice Noica, într-un mod şi laş, şi criminal – o întreprindere culturală, doar pentru că îi acoperea lui statura şi statutul.

Proiectul „Restitutio Benjamin Fondane“ al Editurii Limes este, într-adevăr, un proiect ambiţios.

El a început să se concretizeze, iar numeroase fragmente din opera lui Fondane au fost deja publicate în presa culturală.

El are o coerenţă şi o armonie. Acest lucru poate fi văzut de orice om cu mintea bine clădită, cinstit şi obiectiv.

Căci proiectul „Restitutio Benjamin Fondane“ – de traducere integrală a operelor franceze ale acestui autor – a fost gîndit generic, pornind de la ceea ce constituie tensiunea înaltă a problematicii fondaniene, anume de la titlurile anunţate de noi, la care am trudit spre a le traduce, adnota, comenta, şi pe care ne-am propus să le publicăm anul acesta.

Dl Mircea Martin lansează supoziţii calomniatoare, punînd la îndoială însăşi existenţa traducerilor mele şi ale Luizei Palanciuc. Face „măsurători“ de om avizat: „aproximativ 2000 (două mii) de pagini“, scrie d-sa.

Noi sîntem mai exacţi – îi dăm chiar numărul de semne: circa 3.713.200. (Ţin să-i mulţumesc Luizei Palanciuc pentru această informaţie, pe care mărturisesc că nu o deţineam, eu scriind de mînă, cum se spune, şi umplînd sute de pagini cu traduceri din Fondane, pe care Doamna Mara ?tefan are amabilitatea de a le transcrie. Îi mulţumesc călduros şi Domniei sale). Adaug, aici, detaliul că această cifră nu include şi traducerile prefeţelor, postfeţelor, studiilor scrise de specialiştii străini care au acceptat să pună umărul la realizarea acestui proiect.

Nu vreau să comentez mai mult gestul d-lui Mircea Martin de a lansa supoziţii calomniatoare, prin care ni se contestă, mie şi Luizei Palanciuc, existenţa traducerilor şi, implicit, a efortului nostru.

Voi scrie doar atît: numai o înverşunare criminală tinde să reducă la statutul zero al pasivităţii toate acţiunile altora.

O înverşunare care, în cazul d-lui Mircea Martin este dublă:

– Întîi, pentru că, avînd aerul că „nu intervine“ în disputa legată de traducerea şi editarea lui Fondane, el opreşte, de fapt, apariţia traducerilor noastre.

– Apoi, pentru că, prin această oprire, el distruge munca unor oameni, fără nici cea mai mică remuşcare ori strîngere de inimă. Dar nu ca un cinic: adică asumîndu-şi gestul, ci cu o viclenie fiinţială.

În acest context, îi răspund d-lui Mircea Martin următoarele:

1. Nu cred cîtuşi de puţin că va duce la bun sfîrşit „ediţia completă, cuprinzînd totalitatea scrierilor fundoiene şi fondaniene“;

2. Nu mă convinge nici faptul că „proiectul“ d-sale „a fost expus într-o reuniune internaţională de specialişti, în iulie 2004“, atîta vreme cît el a încremenit spontan, în chiar ziua acelei expuneri.

3. Anterioritatea aceasta sau „specializarea“ d-lui Mircea Martin nu îl autorizează să distrugă ceea ce face altcineva pentru Benjamin Fondane. Există şi alţi specialişti în lume şi în ţară, iar ei nu s-au prevalat vreodată de această „specializare“ pentru a distruge proiectul „Restitutio Benjamin Fondane“ şi munca celor implicaţi în el.

D-l Mircea Martin scrie că „nu doreşte să ’moară’ proiectul ’vecinilor’“.

Cum poate împinge dl Mircea Martin perversiunea pînă la a scrie această frază, cînd d-sa ştie prea bine că el însuşi se află la originea tocmai a interdicţiei de publicare a traducerilor noastre?

Cum poate dl Mircea Martin să scrie că „nu doreşte să ’moară’ proiectul ’vecinilor’“, cînd blochează, la Editura Art, peste zece titluri din opera lui Benjamin Fondane pe care noi le-am tradus şi pe care sîntem împiedicaţi să le tipărim?

Fraza sus-citată a d-lui Mircea Martin nu este, în opinia mea, decît emanaţia unui spirit pervers şi rău-voitor, a unui om care exact acest lucru l-a încercat (şi l-a şi obţinut): să distrugă proiectul „Restitutio Benjamin Fondane“.

În ce ne priveşte pe noi – Mihai Şora, Luiza Palanciuc şi editorul Mircea Petean – nu ne deranjează cîtuşi de puţin dacă Editura Art publică alte traduceri, în ordinea voită ori gîndită de dl Mircea Martin. Nu simţim deloc proiectul d-sale ca un proiect „concurent“; iar Editura Art poate să publice orice titlu de Benjamin Fondane, fără vreo îngrădire de vreun fel.

Deoarece noi nu vedem nici o clipă în publicarea lui Benjamin Fondane o „afacere comercială şi concurenţială“, ci un sacerdoţiu. Şi, spre deosebire de dl Mircea Martin, nu sîntem animaţi de considerente pecuniare, concurenţiale: ceea ce ne interesează este ca opera lui Fondane să circule, nu să fie blocată în vreo editură, pentru ani de zile, prin contracte exclusive, care nu ţin cont, de fapt, de această operă, ci de profitul pe care ea l-ar putea aduce editurii respective.

Pentru mine, ceea ce a făcut dl Mircea Martin echivalează cu o crimă.

O crimă împotriva lui Fondane şi împotriva gîndirii.

Ţinînd cont de importanţa, pentru cultura română, a traducerii operei franceze a lui Benjamin Fondane, ţinînd cont de faptul că, prin efortul nostru de traducere, prin deschiderea şi onestitatea de care am dat dovadă de la bun început, de cînd am pornit la drum şi am demarat proiectul „Restitutio Benjamin Fondane“, eu însumi şi colaboratorii mei nu am prejudiciat pe nimeni, nici nu am distrus vreun efort similar, consider că programul de publicare a operelor complete franceze de la Editura Limes nu trebuie să fie nici îngropat, nici mutilat.

Le mulţumesc tuturor celor care ne sprijină în continuare, ştiuţi sau neştiuţi, în linişte sau într-o formă publică, anonimi sau nu. Tuturor celor care ne ajută ca proiectul „Restitutio Benjamin Fondane“ să nu fie distrus de neantul activ al vicleniei şi al invidiei.

München, 15 septembrie 2008