Bogdan Ghiţă: Domnule Şora, aş vrea să încep cu o întrebare legată de debutul lui Ionesco şi de anii 1950, de contextele social şi cultural ale Parisului acelei epoci. În ce măsură credeţi că acei ani erau favorabili debutului tânărului Ionesco?

Mihai Şora: Era o epocă de o euforie extraordinară aceea a sfârşitului anilor 1940, începutul anilor 1950. Pe de o parte, Aliaţii câştigaseră războiul, hitlerismul era înlăturat de la putere; pe de altă parte, a fost o ofensivă a stângii, foarte puternică. Dacă nu ar fi fost De Gaulle, Franţa ar fi fost comunizată în acel moment. De Gaulle pusese o stavilă definitivă acestei ofensive a Partidului Comunist Francez, care încetul cu încetul şi-a pierdut şi din popularitate, adică i s-a subţiat baza, dar în momentul acela era foarte puternic. Ar fi fost împins cu concursul unuia dintre învingători, care era Uniunea Sovietică, şi din punctul acesta de vedere eu cred că De Gaulle a fost o providenţă pentru Franţa, pentru că nici un om politic ieşit din acea Franţă îngenuncheată nu ar fi avut autoritatea, puterea şi ştiinţa de a pune această stavilă şi poate nu ar fi avut nici dorinţa, dacă ar fi fost un om de stânga. Ar fi putut ajunge la conducerea Franţei, atunci, un Maurice Thorez, asistat de o inteligenţă scăpărătoare cum era adjunctul lui mic, gras, deştept foc… Era dezbaterea în Parlament a «Stângii Franceze» al cărui cuvânt în Parlament cântărea foarte greu. Într-un fel oarecare, De Gaulle, peste vocea Parlamentului, şi-a impus propria lui voinţă – şi bine a făcut.

Deci, cam astea au fost împrejurările în care a debutat – ca să spun eu aşa – pentru a doua oară, în această nouă fază, Eugen Ionescu. Rădăcinile acestei faze sunt însă mai vechi. Eugen avea un text încă din Romania, cu un dialog absurd. În acel text, totul se petrecea – cel puţin aşa este imaginat în piesă – într-o călătorie de întoarcere spre casă, cu trenul; în memoria mea a rămas că ar fi fost o întoarcere de la Londra, s-ar putea să nu fie exact, dar era o întoarcere spre casă în care doi inşi – un bărbat şi o femeie – s-au nimerit a sta alături pe o banchetă şi între ei se încropeşte o conversaţie de tipul:

„Bonjour, Madame!” ; „Bonjour, Monsieur !” ; „Oů allez-vous?” ; „Je vais ŕ Paris!” ; „Tiens, moi aussi je vais ŕ Paris!” ; „Mais, ŕ quelle occasion?” ; „J’y demeure !” ; „Tiens, moi aussi, j’y demeure!” ; „Et oů demeurez-vous?”. 

La sfârşit, află că ei de fapt se întorc în aceeaşi casă, pe aceeaşi stradă, la acelaşi număr de casă – mă rog, dialogul este construit pe etape mititele – pe aceeaşi parte a străzii; dacă vii din cutare direcţie, cu numerele pe stânga, descrescătoare, iar dacă vii din dreapta, cu numerele crescătoare, şi că el tocmai la numărul acela locuieşte; până la urmă află că de fapt ei dorm în acelaşi pat, că pe ea o cheamă cu acelaşi patronimic ca şi pe el, că sunt soţ şi soţie, şi aşa mai departe. Acesta e un textuleţ pe care Eugen Ionescu îl scrisese încă din faza lui de debut, din România, deci toată rădăcina acestui teatru absurd pe care l-a vrut şi l-a creat nu e o găselniţă de ultimă oră, la el, neputând fi anexat niciunei mişcări; pentru că făcea parte din fiinţa lui, era ceva organic, într-un fel; era autentic iar Eugen era capabil să înjghebeze dialoguri fanteziste fără nici un fel de înţeles.

Cred că şi întâmplarea a avut un rol important… Acele texte au căzut în mâna cui trebuia, într-un moment în care Eugen era refugiat; se terminase misiunea lui la Vichy, venise la Paris şi se împrietenise, prin Monica Lovinescu, cu regizorul unui mic teatru – un teatru de 50-60 de persoane – Nicolas Bataille. Aşa au început să se joace piesele. Au urmat piesele lui care vin cu o problematică mare. Regele moare vine cu o problematică nouă – e problematica morţii; altceva, pe lângă hazul ăsta al lui, de tipul „idiot”; ies la iveală temele care revelează străfundul angoasat, foarte vibrant al lui Eugen Ionescu.

Şi cu visul lui… Nu ştiu dacă îţi aduci aminte în NU, la sfârşit de tot, după toate giumbuşlucurile pe care le făcuse de-a lungul cărţii, e un epilog care începe aşa: „Vreau să merg în rai cu iubita mea…”. Este fraza cheie a întregului volum. E fraza cheie a lui Eugen şi e fraza cheie a disperării lui, că s-ar putea să nu fie adevărat, că s-ar putea să nu poată merge în rai cu iubita lui. Şi atunci totul devenea absurd. Nimic nu mai avea nici un fel de înţeles, spre deosebire de moda absurdului care a existat atunci şi oarecum generată poate chiar de faptul că acest absurd se manifestase prin piesele lui Eugen. Dar Eugen era autentic; lumea însăşi e absurdă, lumea nu are nici un înţeles, dacă nu mi se poate întâmpla acel lucru pe care l-am visat eu, să merg în rai cu iubita mea.

Acesta e un lucru pe care nu l-a înţeles Vianu, când s-a opus la premierea de către Fundaţie a volumului NU. E vorba de concursul din 1932 al manuscriselor tinerilor autori; atunci a ieşit Cioran laureat, cu Pe culmile disperării, la secţia «Eseuri», iar alţii la secţia «Poezie». Toţi membrii juriului au fost de acord cu premierea lui Eugen, cu o singură excepţie: Tudor Vianu. El a spus că nu poate fi premiat un om neserios, care-şi îngăduie ca în aceeaşi carte să ridice în slăvi şi să calce în picioare aceeaşi operă, prin analize literare – despre Camil Petrescu e vorba – cu cronica elogioasă, şi cronica dărâmătoare, în care nu erau subliniate decât defectele construcţiei. Şi deci, cu toată hotărârea lui Mircea Vulcănescu, care făcea parte din comisie, ca totuşi Eugen să fie premiat, în cele din urmă nu a izbutit. Aşa încât, până la urmă, cartea a trebuit să apară la editura fraţilor Donescu, Vremea, care scoteau un săptămânal extraordinar, cu colaborările tinerei generaţii. Era o revistă uluitoare, toată tânăra generaţie puteai s-o găseşti acolo. Chiar şi acum, dacă vrei să vezi mişcarea de idei, această aliniere a generaţiei pe problematica – trebuie să-i spunem mondială – de mişcare spirituală, intelectuală şi aşa mai departe, şi care derivă din această opţiune, care-i foarte limpede spusă într-un articol programatic al lui Mircea Eliade din 1927, trebuie să consulţi Vremea.

Toate generaţiile care ne-au precedat au fost într-un fel obligate, prin însuşi faptul de a fi autentice, să ia în vedere un ideal naţional, care nu fusese împlinit. Rădăcina lor patriotică îi îndemna ca în primul rând să lupte pentru adunarea la un loc a Ţărilor Române. În momentul în care s-a manifestat generaţia noastră, acest ideal era împlinit. Eram eliberaţi de sarcina politică. Noi trebuia să facem cultură şi anume s-o facem la nivelul continental, deci nu cultură locală; ceea ce, într-un fel, însemna iarăşi încercuirea într-un ideal naţional. Totuşi, a fost prima generaţie disponibilă pentru cultură şi s-a şi menţinut aşa până în momentul «Criterion»-ului, care a fost ultimul moment în care generaţia s-a manifestat ca generaţie. A urmat acea serie de conferinţe din 1932, pe care a organizat-o asociaţia «Criterion», a tinerei generaţii; în fond, de acolo au început dezbinările, pe criterii politice. Generaţia ca atare a dispărut ca unitate creatoare în domeniul spiritului; mai apoi, în măsura în care fiecare personalitate s-a manifestat, ea s-a manifestat pe cont propriu.

M.Ş.: În Occident nu s-ar fi vorbit de ei. Acum… într-o Românie aşa de «inexistentă» cum era ea, din punct de vedere european, ce au translat ei din România în Franţa s-a dovedit a fi omolog cu nivelul francez, de vreme ce Franţa i-a acceptat imediat la nivelul acesta. Franţa nu i-ar fi acceptat altminteri, fiindcă niciodată nu ar fi deniat să considere că o cultură din orientul Europei poate să se ridice la un asemenea nivel. Dar Cioran-ul care s-a impus în Franţa, şi Eliade-le care s-a impus în Franţa şi Ionescu-l care s-a impus în Franţa erau la acel nivel.B.G.: Atât Cioran, cât şi Ionesco nu ezită nicio clipă să critice cultura română de la acea vreme… dar înverşunarea lui Ionesco şi a lui Cioran este fără echivoc…

M.Ş.: Nu era o ignorare, era o înverşunare, cum spui, o înverşunare de dragoste nereciprocă. În fond, Eugen nu s-a despărţit niciodată de lumea tatălui, în opţiunea lui pentru lumea mamei. Ba chiar până la sfârşit, cel puţin el mi-a mărturisit lucrul acesta: că, odată dispărut tatăl lui – era de multă vreme dus în lumea de dincolo – , totuşi, l-a regăsit cumva şi pe el, cu emoţie. Nu pentru faza adolescenţei lui năpăstuite şi total neînţelese, ci pentru o fază iniţială a copilăriei dintâi. Dar paradisul lui adevărat a fost Chapelle Anthenaise – Normandia copilăriei. Sunt nişte pagini absolut uluitoare acolo. De fapt, e o descoperire a luminii, ceea ce e foarte curios într-o Normandie care era mai înnegurată în mod obişnuit, dar amintirea lui – care într-un fel oarecare era o amintire fondatoare – în convorbirile lui cu…. B.G.:…..cu Claude Bonnefoy… Entre la vie et le ręve – vorbeşte mult despre paradisul de la Chapelle Anthenaise. Probabil de aceea se şi identifica în mod profund mai mult cu Franţa decât cu România…

M.Ş.: Într-adevăr, aceasta este legătura lui profundă, organică, cu Franţa. Legătura pe care nu a avut-o cu România, pentru că din faza iniţială nu are amintiri, din faza primilor ani de viaţă, de la Slatina; dar asta nu echivalează cu toată copilăria lui, căci este o fază pre-memorială. El are această lumină fondatoare, după care a jinduit pe urmă, şi în negăsirea acestei lumini fondatoare constă întregul lui negativism în raport cu locul re-înrădăcinării lui în România, unde nu s-a simţit acasă. Nu s-a simţit acasă în primul rând pentru că el nu s-a simţit, în sensul propriu «acasă», în casa lui. Tatăl lui se despărţise de mamă, mama lui vitregă nu-i dăruia niciun fel de afecţiune şi aşa s-a întâmplat această răcire, această sete nestinsă după un paradis pierdut. Şi asta până în momentul în care a regăsit-o – legătura afectivă cu cineva, adică cu Rodica, care a fost salvarea lui. El era copilul mare, neliniştit, pe care această Rodica mititică, cu o energie şi un echilibru desăvârşite, l-a ocrotit mereu; era o nevoie vitală a lui de a beneficia de această sursă de energie care era Rodica, un izvor de energie care să-l menţină în putere; altfel era un om slab, supus la tot felul de tentaţii. Prima dintre ele: băutura – care-l făcea să meargă într-o altă lume, să-l desprindă de această lume, care îi părea duşmănoasă. Robusteţea lui fizică îi permitea în tinereţe să fie foarte rezistent, aproape imun la atacurile băuturii, dar cu vremea, îmbătrânind, alcoolizarea organismului – puternică, de-a lungul vieţii – l-a făcut să cedeze.

Dacă aş căuta, aşa, o formulă globală, aş spune că era un om al deschiderii calde şi al disponibilităţii de a primi, de a primi afecţiune, şi deopotrivă capabil să dea înapoi afecţiunea lui. Dar avea o sete de afecţiune care să-l împlânte cumva în solul pe care mergea. Altfel, se simţea plutind, nu avea puncte de ancorare în real. E poate cel mai eclatant exemplu lipsit de autosuficienţă, adică având nevoie de complinirea printr-un semen, exact ca în propoziţia aceea din NU, «Vreau să merg în rai cu iubita mea». Şi iubita lui a fost axul care l-a ţinut vertical în viaţă. B.G.: M-aş reîntoarce la începutul anilor 1950 şi v-aş întreba cum priviţi Dumneavoastră circumstanţele favorabile pe care Ionesco le vedea într-o mână salvatoare a lui Raymond Aron, care-i lua apărarea vorbind despre «Le Nouveau Théâtre» şi care găsea în debutul lui Ionesco ceva absolut genial, în vreme ce critica literară de la acea vreme era uneori foarte dură. A fost hotărâtoare şi prezenţa Monicăi Lovinesco, care, dacă nu-l asista pe Bataille, nu ar fi putut să-i supună atenţiei jocul de cuvinte şi schimbul de replici care mai târziu aveau să fie reunite sub titlul Cântăreaţa cheală?

M.Ş.: Dacă nu avea atunci ocazia unei manifestări publice care să atragă un minimum de public şi să apară, să existe o manifestare publică, la care au fost incitaţi şi observatorii culturali, adică criticii dramatici ai zonei, care au scris despre etc., s-ar fi putut ca Eugen – care era un anxios, un prăpăstios – să nu dea drumul la ceea ce crease. Dar aşa a avut o încurajare care i-a îngăduit să dea frâu liber acestui elan până aproape de epuizare. Dar în cele din urmă urmă a scris totuşi ultimele piese, în care a spus lucruri fundamentale despre condiţia umană. A spus un lucru absolut extraordinar în Le Roi se meurt, legat de această industrie de spălare a creierelor şi de egalizare a fiinţelor, a diferenţelor ce constituiau umanitatea omului, de ştergere a acestor diferenţe pentru alinierea omului pe modelul «robot», care era chiar treaba regimului sub care căzuse orientul Europei în momentul acela. Această spălare a creierelor e una uniformă, independent de conţinutul lor. Asta se vede foarte bine în acea parabolă în care există un credincios şi un necredincios. Dacă opţiunea ar fi fost «eu sunt ateu», atunci doar creierul credinciosului ar fi trebuit să fie spălat. Dar opţiunea nu era o opţiune, ci era această opţiune negativă – vreau ca nici unul dintre ei să nu mai fie – şi atunci acolo este un credincios şi un ateu. Şi toată problema este ca pe credincios să-l faci să renege, iar pe ateu să-l faci să creadă. Şi-l chinui până când crede. Deci ce mă interesează aici: să transform omul după voinţa mea. E o fabulă a lumii moderne absolut extraordinară. E pusă pe seama încă a unei voinţe, care doar ea îşi păstrează toate facultăţile – şi de a crede şi de a nu crede – şi aşa mai departe, adică toată libertatea de a fi, de a vrea să îngenunchezi restul. Avem aceste două categorii de umanitate: una cu minţile şterse, eventual chiar mergând până la voinţa de a-i transforma complet, adică să-l faci pe fiecare să fie inversul lui. Această stăpânire totală a voinţei celorlalţi, care până la urmă este valabilă într-un fel şi pentru lumea asta modernă, care are două categorii, una liberă, minoritară şi stăpână, şi alta imens majoritară, care se robotizează pentru că greutăţile vieţii o împing către…. Nu mai pot scăpa din această diferenţiere, în două straturi, decât spiritele cu o forţă uluitoare, care reuşesc să scape din strânsoarea nivelului de jos. Sus, sunt aceia care au mijloacele, de tipul banului, adică puterea, din ce în ce mai dematerializat.

Pe vremuri, aveai substanţa la îndemână, aveai bucata aceea de aur pe care o aveai la tine, o îngropai, dormeai pe ea. Pe urmă s-au mai subtilizat, au câştigat o valoare simbolică, a venit Law (John Law de Lauriston) care a zis «hai să facem nişte bilete pe care să scriem nişte cifre»… Pe urmă a venit prima bancrută în lume… Eu nu am nimic, tu nu mai ai nimic, nimeni nu mai are nimic. De la lumea substanţei, s-a trecut la lumea formelor reprezentative. Tot acest proces se regăseşte în piesele lui Eugen. Piesele lui Eugen pot fi citite la toate nivelurile. Primul nivel este acela al râsului prostesc, este deja un nivel real, cel care te face să te tăvăleşti pe jos de râs. Pe urmă încep nivelurile de înţelegere la Ionesco. Fiecare dintre acele lucruri vrea să-ţi spună ceva în plus despre ce-ţi spune la modul cel mai direct.

El a avut însă de tânăr această senzaţie a relativităţii lucrurilor, joaca lui cu critica literară, acolo, cea din NU: asta e, adică sigur că da, Camil Petrescu, şi el e bun, degeaba eu l-am făcut…. O valoare în raport cu ce se întamplă în lumea asta şi cu soarta care ne aşteaptă. El a ţintit direct acolo, şi atunci, ţintind direct acolo, totul era un haz….că o faci aşa, că o faci aşa… Un simţ al relativităţii: asta-i o carte bună, asta-i o carte proastă; e acesta un lucru substanţial, care să te facă să trăieşti şi să mori? Nu, în fond te poţi dispensa. Sunt câteva lucruri de care nu te poţi dispensa şi fără de care mori; dacă nu mai ai ce să mănânci şi să bei, mori de foame şi de sete: Foamea şi Setea.

Din păcate, Eugen nu a fost examinat sub raportul acesta, unul major. Lumea s-a lăsat sedusă de sclipirea chestiilor acestea mai de suprafaţă, şi ea a rămas la acel nivel. Dacă vrei, la modul explicit, lucrurile acestea se găsesc în jurnalul lui care şi el cade câteodată pe panta deriziunii, dar, de foarte multe ori, sau, mă rog, din când în când, vede lucrurile cu ochii deschişi şi le notează ca atare cu mare forţă şi profunzime. Nu se joacă. În mod obişnuit, pentru că şi Eugen, având acest nucleu dur, dar şi teama de a-şi manifesta acest nucleu dur, preferă să se manifeste la nivelul jucăuş. E felul în care se eliberează de frică. Nu e jucăuş din temperament. E jucăuş din groază. Dacă nu ar fi aşa de intensă groaza, nu ar fi atât de absurdă activitatea lui de jucăuş. Ar face din întâlnirea dintre profesor şi elev o chestie mai…. şi sentimental duioasă şi uşor comică. Dar el n-o face, o face dură. Dacă eşti mai slăbuţ de minte, eşti dintr-o dată dobitoc, iar dacă sclipirea aceea de înţelesuri se dovedeşte mai şubredă, dintr-o dată dispare. Şi mereu: gama asta de jocuri, în loc să fie redusă, este extremă. Iar comicul lui este de tip elementar. Are însă eficienţa pe care o are comicul elementar al lui Charlot din primele lui apariţii, care vine cu o scândură, foarte serios, şi bâzâie o muscă, el se uită după ea şi rade toate capetele, făcându-i pe ceilalţi să cadă. Iar tu rămâi idiotizat de chestia aceea, râzi. Dar la rădăcina acelui comic există un tragism care şi în filmele lui Charlot se vede. Deschiderea este uriaşă, nu mititică. La Eugen e la fel.

Există şi o temă. Nu e tema unui autor, este tema condiţiei umane.B.G.: V-aş ruga să replonjaţi în anii tinereţii, în anii facultăţii…

M.Ş.: Da, eu am ajuns la facultate în anul 1934.B.G.: Anul apariţiei primului său eseu, NU…

M.Ş.: El apăruse în 1932. Eu eram în penultima clasă de liceu. Eram îndrăgostit de generaţie, urmăream tot ce apărea în librării, eram la curent. Am avut un tată foarte generos, care mi-a deschis cam pe la vârsta de 14 ani un cont la o librărie. Mă duceam la acea librărie de vreo două ori pe săptămână, mergând de la şcoală, şi ce voiam eu aia cumpăram. Iar tatăl meu trecea la sfârşitul lunii şi întreba cât avea de reglat. Urmăream generaţia, aşa, cu jind.

Astăzi se tot vorbeşte de acea generaţie, dar, pentru mine, ea era generaţia din 1907, începând cu Mircea Eliade, şi până la 1912, sfârşind cu Cioran. Aiurea, ea s-a mărit în spate cu Ţuţea, s-a mărit în spate, cel puţin asta încerc eu, cu Fundoianu, mergând până la sfârşitul secolului precedent, şi s-a mărit încoace – dacă acolo s-a mărit cu şase-şapte ani, dincoace s-a mărit în raport cu doisprezece ani, care era Cioran, s-a mărit cu Sănduc Dragomir şi cu mine, care suntem din 1916. Şi cu asta s-a terminat, pentru că a venit războiul. Poate că ar mai fi fost tineri, dar au pierit în război. Ce a venit ulterior, a venit sub ocupaţie. Poate că mai erau tineri, dar au murit în tăcere, nu s-au manifestat. S-ar putea ca viitorul să ne rezerve surprize, dacă se cotrobăieşte prin manuscrisele unor oameni necunoscuţi. Dar sunt puţine şanse. Dacă nu eşti cunoscut, nimeni nu cotrobăie. Or fi fost şi genii necunoscute în răstimpul ăsta, care au preferat să nu spună nimic, să nu se manifeste. Aceia care s-au manifestat, au fost aceia care voiau să mai câştige ceva. Dacă nu ar fi bani, măcar notorietate. Şi s-au adaptat, au intrat pe linie.

Eugen Ionescu e un autor major. Aşa cum te face să râzi şi Caragiale şi Ion Pribeagu, poţi râde să te tăvăleşti. Cu primul rămâi cu ceva, cu cel din urmă nu rămâi cu nimic. Eugen e un comic tragic, e un comic major. De altfel, şi giumbuşlucarii aceia de la circ sunt fiinţe tragice. Dacă nu are o rădăcină tragică în el, nici comicul nu e convingător, e de suprafaţă.

(Momente înregistrate duminică, 27 decembrie 2009, la „Fundaţia Culturală Ioana Crăciunescu“, din cadrul Casei Parohiale Aţel.)