... aşa se întâmplă şi în această nefericită dimineaţă,

de când mă ştiu nu cred să fi avut un loc al meu, de asta

până şi somnul meu se poate spune că datorează ceva,

mereu mi-am pus la încercare carisma, vocea,

şi-am cerut seara o pernă şi dimineaţa o cafea,

am ocupat diverse canapele, fotolii extensibile,

pe la prietenul meu bibliotecarul, pe la anticar acasă

pe la colegii de cenaclu, pe la lăutarii mei,

prin vagonul de muncitori unde lucra unchiul,

pe la iubite de ocazie unde plăteam în natură,

pe la oameni pe care abia-i cunoscusem, pe la rude

şi când dormeam în gară sau în podul unei case,

în sediul teatrului îngrămădit de costume, recuzite,

sau sub cerul liber, îmi închipuiam totuşi

că dorm tot pe o canapea sau un fotoliu extensibil ceva,

în geanta de umăr am mereu un schimb de haine,

un săpun, un deodorant, o carte cu poemele cuiva,

de asta cred că şi în viaţa de apoi, când va fi

nu se va putea găsi un loc al meu şi voi fi nevoit

să-mi folosesc carisma, vocea, să-l conving pe vreunul

să-i dorm pe canapea, dimineaţa să mă trezesc,

s-o iau de la capăt cum se întâmplă şi în această

nefericită dimineaţă, e iulie, 28, soarele cerne perdeaua,

din macrame pe parchet sunt mici insule lucind calde.

… da domn şef, e acolo pe câmp,

a fugit cât de repede a putut în tren,

a alergat, l-am strigat, stai bă stai,

s-a aruncat domn şef în trenul de cărbuni.

omul săracu cred ca n-a simţit nimic,

cred c-a murit aşa cum i-ar trece

pe la ureche o vrabie şi te-ai speria,

l-am văzut devreme, când s-a pus pe alergat,

eu lucrez aicea la depozitul de fier vechi,

ceva trebuie să fi avut că nu alergi în tren

aşa de parcă te-ar fugări dracii,

acu e acolo pe câmp, domn şef, ce să scriu

îmi tremură mâinile, scrie matale şi eu semnez.

... try not to run, ca un fel de replică celebră,

cuvintele astea mă urmăresc, ca un câine lihnit,

parcă le port în păr, îmi miros mâinile,

ies afară pentru că nu am aer, îmi rod unghiile,

şi mi-e frică să nu îmi spună cineva asta,

mă aşez pe o bancă şi primesc în ochi perechi de faruri,

îmi aprind o ţigară, încerc să mă gândesc la ceva frumos,

de pildă la un somn chinuit în tren, la o partidă de...

mereu am premoniţii din astea complicate,

trag aer în piept mai rar şi mai mult, try not to run,

de săptămâni nu mai scap de cuvintele astea,

disperarea de a fi liber să faci orice, înfricoşător,

gata, mă ridic, alerg pe stradă cât pot de tare,

încă scot 7,00 s la 50 m, în liceu scoteam 6,2 s.

mă opreşte cu greu Poliţia, mă trânteşte jos,

încerc să le explic că nu am furat nimic nimănui,

de la try not to run mi se trage, ei spun că dacă

nu mă potolesc, mă internează la psihiatrie,

mă pun pe un râs înfundat, şi plec acasă.

– vedeţi voi, uneori îmi pare că oamenii au impresia

că Dumnezeu e prea bătrân şi-aproape orb

încât să mai vadă ceva, ei ar putea crede

că e proprietarul perfect, te poţi muta la El

chiria acolo, oricum e aproape inexistentă

şi că nu se mai face demult triajul oficial –

Se pomeniră toţi cu vorbele astea ale lui Mack,

rămaseră buimaci, Eddie, Hazel şi Big Joe Portughezul

întinseră mâna către Darling fiecare cu câte-un chips

Mack îi ceru lui Pillon să-i pună-n pahar,

– suntem oameni ai dracului şi nefolositori, spuse Danny

– oricum e bine pe de o parte că oamenii cred asta

însă nu sunt sigur că s-a renunţat la triajul oficial afirmă Doc,

Jesus Maria spuse că nu şi să nu ne bizuim pe asta

când pe uşă la Flop House intră Pablo plouat

arătând ca un cocoş gata de jumulit,

– au ucis-o pe Lucy fata cea noua de la Bear Flag

– am auzit răspunseră toţi în cor

– suntem oameni ai dracului şi nefolositori, întări Pillon

apoi, linişte între Virtuţile, Graţiile şi Splendorile lumii.

câteva străzi mai încolo

se face mai devreme dimineaţă,

la etajul şase, în camera unde doarme ea

se face prima dată dimineaţă

şi tot acolo duminica dimineaţa,

în camera unde doarme ea,

se aude prima dată clopotul,

între închipuirile mele

prima închipuire a zilei

e fereastra ei de la etajul şase

şi e drept să se întâmple aşa.

câteva zile mai încoace,

dragostea noastră dogorea aşa tare

încât vrăbiile făceau baie

şi de câte 28 de ori pe zi,

vitele oamenilor sufereau de sete

şi se muncea numai dimineaţa,

un regizor bătrân italian

venise de la CINECITTA

să vadă dragostea noastră cu ochii lui,

să facă un film mut însă colorat,

numai aşa, câteva zile mai încolo,

dragostea noastră va putea trăi

în lipsa ei.

... poate că foşnetul stufului noaptea,

somnul ruginii în lanţul de la fântână,

hărnicia arcuită a ceasului meu mecanic,

ploaia vânturată prin frunzele livezilor,

încremenirea lumânării în propria-i flacără,

poate că muşchiul gras al smârcurilor,

suprafaţa cleioasă a pietrei în râu,

sau ceva din anul acela prim de la facerea lumii,

ceva din primul zâmbet al unui nou născut

alb ca întinderea câmpiei înzăpezite,

paşii adormitori ai pădurilor,

liniştea lucrului de mână al cârtiţei,

poate că răbdarea acoperişului şi-a cuibului,

dansul florilor mărunte de la pârâu,

sau aerul nesigur şi gros al grotelor,

smalţul lucios al cerului peste grâne,

poate atelierul pufos al şindrilarului,

poate că dacă ceva din memoria acestor toate

amestecate bine - bine, mi se vor tencui peste rană,

altfel sigur că mă voi domestici.

... ţărmurile acelor locuri măreţe, luminoase,

linii fără nimic smucit, cadre cu nebuni buni

ce nu te sperie când mă prinzi din urmă de braţ

frumoasă, linia părului tău peste zâmbetul domestic,

linia zveltă a bucuriei mele absolute, mulţumite

că tu mă prinzi din urmă de braţ şi friguroasă

îţi lipeşti linia obrazului de linia umărului meu.

linia dorsală a ciorapului ce i se pierde sub palton

când pleci de la mine de-a lungul căii ferate,

linia în zăpadă a motanului ce te însoţeşte un timp,

linia fierbinte a telefonului în nopţi de sfârşit,

linia vocii tale celei mai dragi şi mai dragi,

şi tot aşa... linia îngrijită a ţărmurilor

acestor locuri măreţe, luminoase, unde te primesc.