Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Mihai Amaradia

despre nesupunere, plajă şi copii cu năvod

… copiii credeau despre cuvintele mele simple

că spuse de mine sună frumos, ziua era luminoasă,

caldă, plăcută, încât nimeni nu putea alege ziua aceea

să poată muri, eu stăteam pe un scaun tapiţat

cu picioarele îngropate în nisip, pus în carantină,

gratiile erau fabricate din sfori de sus până jos

aşa erau gratiile când mă pedepseai tu,

ca să mă răzbune băieţii au furat din grădina ta toţi pepenii

i-au adus în năvoade şi i-au pus în mare la rece,

fetiţele îmi spuneau să nu fiu supărat, pe tine erau îmbufnate,

degeaba le spuneam ca sunt pus de o Cătălină

o săptămână în carantină pentru că am greşit,

la cherhana, pescarii au adus un peşte mare, mitic,

plin de icre scumpe, vorbeam în şoapte despre el,

asta ne dădea impresia că noi vom dura cât pământul

dacă satul nostru a prins un asemenea peşte,

era numai o impresie, dar era plăcut, în difuzoare Bob se întreba,

is this love, is this love, is this love what I’m feeling?

ce bine era de mine, deşi nu aveam dezlegare

măcar nu mă întrebam ce se întreba Bob, ştiam

că peste o săptămână voi avea voie din nou,

îmi pusesem în minte chiar să intru în recuperări,

acum aştept, privesc printre gratiile ei bătute de vânt.

 

la fel, de vreme ce…

… devreme ce mereu el adoarme cu imaginea ei

şi se trezeşte dimineaţa tot aşa

asta se cheamă că el e sănătos,

devreme ce el nu se va pierde pe sine, 

totul nu va fi fost în zadar

câteodată îşi imaginează că e un lup în ploaie

urmărind prin oraş o femeie gravidă,

numai s-o vadă, devreme ce el e uneori aşa de uşor

să ştiţi că nu i se mişcă mâinile,

nici ei la fel, aşa, cântecele lor unul pentru celălalt

fâlfâie în bătaia vântului, pe străzi

cu nume de feline, exploratori, îmbrăţişări,

fenomene meteorologice, piscuri, soldaţi necunoscuţi,

devreme ce spinarea ei albă şi dulce ca spuma laptelui

e faţa lui de masă, pe care el o aşterne în iarbă,

asta se cheamă că el e sănătos

şi ea la fel.

 

la vânătoare după frumosul silenţios

… acolo cât vedeţi cu ochii,

în sălbăticiunea aceea

de deasupra norilor pâcloşi,

trăieşte un bărbat tânăr,

puţini oameni l-au văzut,

toţi spun că doarme la soare

ca un lup sătul,

acolo jos cât vedeţi cu ochii,

pe întinderile acelea ar trebui să fie,

singura lui fotografie 

îl reprezintă sub un clopot mic

pe un vârf cu biserică mică

lângă muşuroiul de furnici,

poate să-l găsim,

când îl striga ea îl striga Gaspar,

cât vedeţi cu ochii,

în ochiul acela de pustietate

acolo trebuie să-l găsim

pe fostul Gaspar Gaitan,

sunt dovezi, pasul lui 

e un descântec îndrăgostibil,

legenda spune că dacă

vei merge potrivit pe poteca lui

îţi va aduce în cale numai bucurii,

spun cei ce cred că l-au văzut,

că face baie prin văgăuni

şi pielea lui e mereu curată

mirosind a izvoare, 

bărbatul acela gândiţi-vă

îl putem găsi dacă avem noroc

numai să îndesăm cât mai multe săgeţi

în tolbe.

 

din cea de-a 36 vară a lui mihai

… socotise de la sine putere

să trezească lunca la ora cinci

dimineaţa când soarele era îngăduitor,

călcase o cămaşă albă

să poată fi uşor confundat cu un velier,

mai gândea că unul dintre îngerii

din partea apropiată omului va duce

o îmbrăţişare lunguiaţă în Tarragona,

a lui pentru ea, atâta lucru, cumpărase material

să fabrice el rochie galbenă doldora de flori,

nu purta invidie de fel, numai că ce era al lui

al lui era, dacă aveai apucături ale nefirescului

nu puteai să te apropii, pentru că

era îndrăgit încă din copilărie de vrăbii

de furnici, de ape, socotise de la sine putere

să o drăgostească pe ea pentru că,

asta nu v-am spus, el e ireal de norocos.

 

iulie, dup-amiaza

am fost în dup-amiaza aceea de iulie, turna cu găleata,

îmi vorbeai despre cuvintele mele scrise, că nu sunt cele ce trebuie,

după tine, eu scriu numai cuvintele ce le ajută pe cele nescrise,

undeva în lumile sudice, în ziua aceea aflasem despre naşterea

prinţului moştenitor al unei ţări devorate de războiul civil,

mă întrebai la ce mă gândesc şi ti-am răspuns că mă preocupă soarta unui copil,

voiai să pari fericită, cel puţin, mă întrebai aproape în hohote,

cum mai eşti? te-ai mai îndrăgostit? e mai frumoasă ca mine?

apoi ţi-am povestit despre băiatul ce-a găsit un tricou galben pe la 10 ani,

cu vopsea roşie a scris pe spate numărul 10 si patru litere H, A, G, şi I,

juca fotbal în drum, pe câmp, prin poieni, pe oriunde apuca

şi nu se gândea el atunci că fetele pot să crească aşa,

ai plecat uşor capul, ai plâns puţin pe banca aceea sub balcon,

mi-ai reproşat că mi-am pierdut metafora, era stilul tău,

ţi-am spus că am pierdut mult mai multe şi chiar dacă ce scriu

şi-a pierdut din lumină, a câştigat din linişte, am tăcut amândoi un timp,

înainte să plec înapoi în partea mea de viaţă am răspuns

că sunt bine, că nu m-am îndrăgostit şi că nu e mai frumoasă.

 

despre importanţa ziarului

… nu m-am îndoit niciodată de lucrul acesta,

la noi în casă ziarul era ceva foarte important,

nu pentru că citea cineva din el, însă

întindeam mereu ziare pentru a pune la uscat

seminţele de dovleac, buruienile medicinale,

feliile de măr sau feliile de hribi, poame,

mămăliga era răsturnată tot pe ziar,

dimineaţa când plecam cu vitele, mamaurica

îmi învelea în ziar felii de pâine cu untură sau magiun,

tot în ziar înveleam sarea când mergeam la muncă,

când dam acasă telefon şi întrebam ce să aduc,

mamaurica îmi zicea să aduc ce-oi putea dar şi ziare

după scurtele vizite când plecam la facultate

îmi învelea în ziar pe fiecare ou în parte

şi-mi zicea să-i ascult pe oamenii ăia de acolo

să stau cuminte, să învăţ să nu mă fac de râs,

îmi dădea cele mai bune sfaturi, şi acum

port cu mine mereu cel mai frumos poem al meu

de dragoste, învelit în hârtie de ziar până ce voi vedea

o femeie şi nu voi mai avea încotro, mă voi îndrăgosti

voi dezveli poemul şi-l voi citi, atunci

ea nu va mai avea încotro şi se va îndrăgosti.

 

la fel ca Pablo pot să-ţi fac un poem de dragoste

... ziua în care te joci cu lumina galbenă a ploii,

împingi orizontul cu o linie mai înapoi,

să aduci bucurie în camera mea, numărând

cu o ramură de măslin respirările zilei

în care te joci cu lumina galbenă a ploii,

cel mai mult iubesc faţa ta ca o rază pe sub ploaie

peste grâne, peste pădurile prinse de rugină,

peste inima bleumarin, sărutările mele

peste ţinuturile rurale ale corpului tău.

© 2007 Revista Ramuri