|
Poezie
de Mihai Amaradia
postcard from Groningen
Tot ce are nevoie un bărbat singur,
o masă mică rotundă
cu un singur scaun unde
să i se aducă o cafea mică
cu un păhăruţ cu frişcă şi o prăjitură
puţin mai mare decât un zar,
undeva într-un colţ unde
să nu-i ştie nimeni numele.
Prin gândurile lui vor trece multe,
când va privi în zare la insula mică
unde-i farul din Groningen,
nu va atrage atenţia nimănui
când îşi va mirosi cureaua de piele
a ceasului vechi,
nimeni nu va vedea cum e legat
să se întrebe asupra succesiunilor
de întâmplări ce-au lăsat în inima lui
o cameră single unde
nimeni nu va mai putea intra vreodată
deşi acolo el face curat săptămânal
Tot ce are nevoie un bărbat singur
e un zâmbet adus de ospătăriţa
venită din Venezuela să lucreze aici
în această zi însorită
din mijlocul lui octombrie unde
frunzele au îmbătrânit şi vântul
e prea tare, bucuriile mici,
în viziunile lui o femeie
aleargă uşor legănându-şi părul
în stânga şi-n dreapta şi-n stânga...
legenda unui om firesc
Se poate să mă subestimezi, tinere poet, ştiu
că înfăţişarea mea e a unui fermier sau
a unui muncitor necalificat nicidecum poet,
vezi tu, odată am fost iubit chiar şi eu,
era o fată ce avea o bărbie ascuţită,
părul ei doldora era peste tot, umplea tot,
sigur că ceva tot a rămas în memoria acestei vieţi
prinse între Arrivals & Departures, gândurile acestea
ca nişte ruine bine îngrijite, amintirea luminii,
a înălţimilor, a culorilor sonore, văd tot,
văd claviculele ca oasele mari ale aripilor,
venele albastre ale tâmplei stângi,
unde curgea o viaţă din care şi eu făceam parte,
harta cerească pe care o formau aluniţele mari, mici,
ştiu tot pe de rost şi-atât de clar,
binecuvântarea visurilor atât de apropiate, aievea.
Acum tot ce am încape într-o geantă, puţine lucruri
în buzunarul interior al vestonului paşaportul, banii,
cazierul judiciar şi fişa medicală că sunt apt de muncă
departe, acum, tinere, iau lucrurile pe rând aşa cum vin,
când nu sunt prins cu treabă, privesc mult,
am semnat în alb pentru tot ce va veni în anii aceştia
plini cu ştampile între Departures & Arrivals,
uneori se întâmplă să-mi mai zâmbească vreo fată.
a fost Mihai aici
... la acest eveniment unde
mă aşezasem cuminte în spate,
după atâţia ani nu mă mai recunoşteau,
credeau că poate sunt barmanul
venit să asculte şi el,
unii poate că-şi imaginau
că sunt trimis de sus
atât de cuminte şi atipic
stăteam neclintit, ascuns
după anii ce-au trecut
ca autobuzele prin autogară.
Pentru ea venisem
nu pentru ce spuneau acolo,
voiam să văd ce bluză mai poartă,
ce pantofi, dacă avea rochia vie
sau moartă sau între,
cum îi stătea părul,
să-i văd oasele pieptului, degetele,
chiar să fi vorbit acolo
un apostol nou născut, venisem
să văd cum îi stau nasturii
dacă mai poartă rochie cu nasturi
în faţă, îi cunoşteam bine,
să-i văd sprâncenele, ştrampii,
claviculele, mă bucuram
că lumina era bună, puteam
să-i văd ochii din miere de brad.
Nu mă ştia nimeni aşa deghizat
în cei 12 ani trăiţi la plata cu ora,
şi-a venit ea şi-a ascultat
şi toate câte am spus că vreau să le văd
le-am văzut şi le-am recunoscut,
când s-a terminat s-au îmbrăţişat
s-au pupat, a urmat o degustare de rozeuri
la care n-am mai stat.
Când am plecat a început a furtună,
a fost Mihai aici am auzit de pe scări,
apoi mă ţineam cu greu să conduc
printre linii, şi uşor mă gândeam
la oasele ei iliace
şi la palmele mele pe volan.
postcard from Köln
... cum am ajuns aici să văd vitraliile, cu un tren
şi apoi altul încă un autobuz şi alt tren
până în gara din Köln, domul în lumina lui octombrie,
pe malul Rinului pescarii, în spatele lor
o jumătate de minge albastră unde se joacă Moulin Rouge,
tot acolo taximetriştii turci zgomotoşi cu benzurile ca untul,
o gaşcă de beţivi tolăniţi au plecat când a venit poliţia,
cafeaua Melitta de la o asiatică toată un zâmbet,
un mexican desenase într-un cerc mai multe inimi steaguri
unde se puneau bani, am pus şi eu pe-al meu, frumos cerşit,
înăuntru magii în aur masiv, şi vârful de piatră al unui turn,
şi vitraliile milioane de culori şi lumini,
întunericul nu există decât cu promisiunile luminii
cum desparte heblul două tablouri, ce-a fost şi ce va veni,
ştiu întunericul, am fost acolo şi am ieşit, e muţenie acolo,
în întuneric se zbiară numai înăuntrul tău,
acolo scriam cu degetul numele tău în negura din faţa mea
necontenit până când din numele tău o uşă s-a făcut,
până când s-a deschis şi-am putut vedea,
şi-am păşit cuminte afară în soarele ce îmi încălzea hainele.
Atâta muncă şi atâta răbdare din subsoluri până la înălţimi.
aşa e natural
Cele mai frumoase îmbrăţişări
pentru mine le avea
cele în care cu palma mâinii drepte
mă apăsa strâns în mijlocul spatelui
să-mi apropie inima de inima ei,
îmi cuprindea cu palma obrazul
şi cu degetul opozabil
îmi ştergea închipuitele lacrimi
şi când plecam îmi dăruia ceva
o eşarfă, un fes, o cămaşă de noapte,
mirosind a celebrul ei Givenchy.
De peste nouă ani sunt prins
deşi paşii mei se depărtează
cu miliardele, niciodată al ei,
deşi tot acolo am rămas,
sănătos scriu numai
despre ce cunosc cu simţurile
sau bănuiesc cu simţurile,
cum asta vine aici, asta aici,
asta se potriveşte dincoace aşa
şi asta sigur e de aici,
aşa e natural şi ca să adorm
îmi spun singur o poveste cu ea.
din mare mila ta, Doamne
... în acest tren Regio, în acest vagon necompartimentat
suntem nouă oameni şi-un câine cu limba scoasă,
merg de niciunde vreo 20 de km către niciunde,
tot la fel vrăbiile, lizierele, mirosul ierbii arse
nu-mi provoacă nicio bucurie, sunt străin
şi cred că bucuriile apar din ceea ce cunoşti cu adevărat,
cum recunosc eu dragostea ta elementară
când mă întrebi câte kg de cireşe să iei să faci dulceaţă,
când îmi spui că sâmbătă mergi cu fata să vadă circul,
când trebuie să găsim o soluţie să reparăm tavanul,
cum dragostea mea e elementară ca bună ziua, domn învăţător,
ce am avut de pregătit pentru azi? astăzi nu lipseşte nimeni.
În acest tren Regio, în acest vagon necompartimentat
unde stau de nevoie până să se sature portofelul
mă rog cu ochii să avem răbdare, să nu ţină mult
şi viaţa aceasta pe care o împing înainte opt ore pe zi
va fi pentru ca în toate celelalte să mă aşez dodo somnic
să fiu cal cu povara uşoară pe umeri prin iarba înaltă
pe unde nu poate să păşească fata
să car lubeniţa cea mare de la supermarket.
În rest totul e bine, ai mei, ai tăi, ai noştri
din mare mila ta, Doamne.
|
|
|