| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Mihai Amaradiadin beneficiile maturităţii Fetiţă, nu sunt omul pe care să-l păcăleşti, fumuseţea ta îţi iese prin ochi, carisma ta se naşte din bunătatea pe care o oferi, cum ai dărui pâine cu miez de nucă, creşti singură trei puieţi şi lucrezi de parcă patru mâini ai avea, fetiţă. Cel ce te-a pierdut va afla curând că a pierdut o monedă veche, rară, cum nu se mai fac şi cum puţine s-au bătut, când râzi o feerie se naşte, fetiţă, cresc tulpini înalte de castraveţi, flori în luminiş de toate culorile, vrejuri se înalţă pe raze în suuus, caraşi portocalii în verdele ochilor, flori de baltă şi fluturi de pădure. Mi-e bine şi mie că sunt aici să văd deşi deseori mă-ntreb unde s-ar duce norii aşa repede? încotro zboară praful plin cu seminţe? şi cât de mult se poate îngălbeni o frunză în toată puterea luminii? Poate că în ordinea aceasta cosmică vei dura pentru mine la fel de puţin, însă de unde vin eu de pe dealuri, să mi se dea mie să văd, să aud, e mare darul să-mi aduci aminte care e rostul soarelui bun. nu-i aşa departe, o jumătate de oră de la gară ... se poate să fie odată cu vârsta să gândesc că-n ploile de-acum umbletul femeii s-a îngreunat, liniştea lor e deranjată de tot felul de alarme, zgomote, ţipete nefireşti, sunt la vârsta în care cel mai mult mă bucur când se ceartă vrăbiile rău, când eram copil visam de multe ori că puneam un picior în pământ şi mă înălţam şi zburam şi acolo sus nu avea nimeni ce să-mi facă şi mai împingeam o dată numai când mă simţeam în siguranţă, aşa ar trebui să fie şi cu ele. sunt acum în tren, o să cobor la gara centrală din Amsterdam apoi voi merge pe jos, nu-i departe, trebuie să fiu sigur de ceva ce din postere sau din albume doar am o bănuială, acum patru sute de ani a pictat unul o femeie ce toarnă lapte dintr-o oală într-un castron cu gura întredeschisă puţin şi eu sunt sigur că ea cântă. LaraicaElbaSavaşiDrina ... odată si-odată te ajunge din urmă oboseala şi-ţi spui o să opresc o să mă odihnesc, să dorm în următorul loc unde se va putea şi totuşi mai amâni, mai împingi viaţa înainte cu-n pic, în cele din urmă opreşti când vezi că îţi tremură picioarele, te ustură ochii şi pe bancheta din spate ai pernă şi patul e făcut. e deja seară, intru într-o benzinărie luminată şi întreb în ceha ce mi-o amintesc dacă pot dormi acolo peste noapte bez problem îmi zice doamna, iau apă cu gust de zmeură de pădure plouă, cânt ceva ce mi-a venit pe loc, bucuros, LaraicaElbaSavaşiDrina râuri femei ce curg cum vor şi nu primesc orice bărbat în ochii lor. mă descalţ, am picioarele amorţite şi ude îmi schimb şosetele cu şoşonii de la mamaie Vetuţa, aburi scunzi ies din capota maşinii ca să am somn plăcut mă gândesc la tâmplele ei galbene cu vene albastre şi la râsul ei în maşină ce mă luminează mereu pe dinăuntru, şi totul se vede aşa de clar bine că nu e nimic ruşinos de ascuns. şi adorm, şi mă trezesc dimineaţa merg înapoi în benzinărie unde a venit alt schimb dar femeile au fost informate beau cafeaua la Praha mater urbium LaraicaElbaSavaşiDrina, va trebui să găsesc E65. încarc totul în Leon şi plec ... nici nu ştiu dacă îmi pare rău că nu mă pot schimba, am vocea asta de când eram mic, pot pleca dacă nu mai sunt îndeajuns, încarc totul în Leon şi nici măcar un sărut pe obraz, opresc la marginea unui drum să privesc vitele sătule şi viţeii ce stau la umbră, dacă nu m-au convins nenorocirile toate cum ar putea nemulţumirile tale, când toată munca umerilor mei, oboseala picioarelor şi-a inimii nu-i îndeajuns, încarc ce am în Leon opresc pe malul unui râu să privesc lucirile dimineţii, când nu-ţi mai miros bine, hm, opresc să beau o cafea illy, mut tot unde s-o nimeri, îmi pun pălăria să merg la biserica acestui loc nou unde mă voi obişnui, voi încerca să mă vindec nu de vorbele urâte ci de cuvintele frumoase pe care le-am auzit din gura ta, chiar dacă vei arunca în spatele meu cu toate spărturile, oamenii mă ştiu, ce merit eu ştiu, ce meriţi tu, extraordinarele splendori cu luciri de granat, fascinantele reflexii ale luminii în lucruri frumos fabricate, costurile acelei concurenţe a zâmbetelor mimate, se poate desigur trăi şi aşa, dar eu nu-s de-aici, aşa că încarc totul în Leon, mut tot ce am, opresc la marginea unei fabrici de cherestea să-ntreb dacă nu cumva au nevoie de bărbaţi? poezie de la box machine ... prin tot felul de maşinării, prin uleiuri, pucioase şi cauciucuri, prin cartoane şi nailoane, mâna mea lovită pe alocuri murdară şi cu mizerii sub unghii, pentru care cumperi numai săpun scoţian, acum o privesc şi râd pentru că mi-ai vorbit despre cum visează palmele mele când visează nu tresar brusc ci se îndoaie uşor spre interior până ce se face o semilună murdară şi diformă mi-ai spus că se poate vedea cum primeşte palma mea în ea când visează căldura coastelor tale prin cămaşa de mătase albă ca untul, cum degetul opozabil şi cel arătător se apropie lent fără să se atingă să mângâie tivul pieptului sau să prindă şi altceva mi-ai zis şi-acum stau în zgomotul maşinii ce face cutii şi râd pentru că paradoxul palmelor mele şi al cămăşii tale 100% mătase naturală mi se pare chiar firesc, şi râd cum ai râs şi tu dimineaţa la cafea, când te-am întrebat dacă nu cumva vrei urme de dinţi pe... eu, cel ce de la tine nu merit ... asta-ţi spuneam atunci când am tras o bancă sub un balcon lângă magazinul Prichindel, că nu e nimic special în ploaie, e doar apă ce pică de sus, însă de ploaia aceasta de acum, aşa cum stăm noi acum vreau să-ţi aduci aminte, când drumurile noastre n-au să mai fie la fel, când nu ne vom mai fi îndeajuns, în jurul meu e mereu un cerc şi înspre oriunde o voi apuca la tine mă voi gândi frumos, ce-ţi spun acum, ce-ţi voi scrie, cuvinte din gânduri, imagini, vedenii, şi când despre tine nu voi mai şti nimic, nimic deosebit în ploi, în septembrie luna urcă uşor la stânga pluţilor din deal acum când mă gândesc la tine cu iubirea mea providenţială, nimic deosebit, într-o parte luciri, în cealaltă lumină, dincoace umbrele şi mai târziu întuneric, nimic ieşit din comun, firul de argint al fiecăruia în burta mamei fiecăruia, în octombrie la fel frunzele galbene abia atârnate în nuc reflectă după ploaie o lumină ca de lumânare şi nimic mai natural, numai că după atâţia ani, mă ţin de o promisiune, eu, cel ce de la tine nu merit. hoţul ... există de asemenea serile plăcute când unul dintre camarazi descoperă un cântec şi-l spune, când bărbaţii zâmbesc într-o complicitate nevinovată când unul cântă din dragoste şi-n mintea fiecăruia dintre noi se rememorează ea, una singură şi fiecare-şi spune: am fost şi eu acolo, cunosc imperiul şosetelor mici, al vocii când ţi se dă un săpun şi ţi se spune: mergi să te speli, al mirosurilor calde când în oală fierbe o ramură de ceva, când primeam gratis ceea ce n-am fi putut plăti vreodată, şi-n orice moment mă aşteptam să aud o voce care strigă, hoţul ! şi un pic îmi era frică, mergeam la oglindă să întreb mă ce să fie? ochii mustaţa, pomeţii, bărbia. asemenea seri când îl ascultăm pe ăsta cum cântă şi ne uităm unul la altul complici într-o nevinovăţie toţi şi zâmbim fiecare cu ce are, eu cu o şosetă mică albă în portofel. |