Poeme

un pic 
Un deget arătător mişcă-n somn către tine
el trezeşte somnul motanului adolescent, 
care cu inima lui tulburată plăteşte soarele
să mai întârzie azi un pic.

Şi viaţa trece ca un păstor dimineaţa,
ce şuieră să le strângă pe toate la un loc,
şi umerii mei se aşază între punctele cardinale potrivite,
să poţi să mai întârzii un pic. 

Frunţile noastre înalte, felul tău de a te-ngrijora,
felul în care ne lipim unul de celălalt, coniferic,
în ploaia asta vânturată ce te face să mai întârzii un pic,
ploaia aceasta cuminte ce se aşterne 
peste frunzele ultimei duminici de octombrie,
cum sinele nostru cald, îmbrăţişat peste lume,
toate-toate, doar ca trenul să mai întârzie un pic,
şi vrăbiile-n ploaie să se cuibărească numai.

poem curat 
Când ninge mâinile mele cele mai fericite trăiesc în câmpie
ele ţin hăţurile de ceaţă ale calului cuiva
ele sunt libere ca scânteile, oblojesc sperietorile 
îndelung răbdătoarele sperietori - snopi de coceni -
pălării ale cuiva.

Când ninge mâinile mele cele mai fericite locuiesc în poiană
prin vocaţie, iarna, mâinile mele se au una pe cealaltă
şi colindă zorilor miloase născătoare de vrăbii,
ele croiesc gerul frumos mirositor şi fabrică
numai rochii de mireasă pentru miresele cui s-o nimeri.

Când ninge mâinile mele cele mai fericite povestesc nicăierea
despre micile muşuroaie de furnici adăpostite sub zăpadă când ninge.

de pe vremea când femeile se uitau la mine frumos 
Pe vremea când femeile se uitau la mine frumos
era nevoie să-şi acopere gâtul cu mâna ori cu ceva,
pe vremea aceea eu făceam ploile să plouă,
zborul proaspăt al poieniţelor tot de la mine,
iazurile îngheţate, pădurile-nchiciurate, toate-toate.
Pe vremea aceea era nevoie de un compas metalic ascuţit
de o voce boţită şi de un animal de casă bine flauşat,
vremea aceea când mi se lipise fotografia ta de şale,
mirosul pielii tale atotcuprinzător pe care vântul
îl poartă chiar şi-n ţinuturile unde geograful spune
că n-a văzut picior de om.
Aveam în mână pe vremea aceea un ban mare-mare, 
ciugulit pe la margini de vrăbii,
când femeile se uitau la mine frumos,
încât era nevoie să-şi acopere gâtul cu mâna ori cu ceva.

fereastră din care lipseşte unul 
... de fiecare dată când las fereastra deschisă,
biserica suflă tare-nspre mine cu perdele,
cerul se zvântă şi lipsei tale deja
i se dă să mănânce cu lingura, ştiu;
cele mai scumpe sunt florile pline cu albine,
şosetele şi mângâierile valorează greutatea lor în aur,
la fel părul tău greu pe care vrei să-l vinzi în alte împărăţii.
Dimineaţa, o matroană cu pipă scutură rufele şi ele pocnesc,
sar stropi peste pălăriile lăutarilor obosiţi,
pe mâinile mele lipsite coastelor, pervazul înflorit strănută.

Numai ochii să nu mi-i uiţi. Eu fără vocea ta o să mor
şi-o să mă vorbească lumea c-aş fi un mort frumos, lung, 
semănând unui sfânt vestitor, mirositor salcâm dimineaţa.
Şi-acum uite! inima mi se apropie de palmă îngrijorător
când suflă vântul înspre mine cu vedenii 
şi printre cerceii tăi zorile se cern ca mălaiul, ştiu;
cele mai scumpe din lume sunt cămăruţele curate şi călduroase,
fereastra ce ne cuprinde pe-amândoi şi rândunicile
valorează greutatea lor în aur,
la fel privirile tale când îţi sunt drag dimineaţa...

reţetar 
E nevoie de un mire nedumerit îmbrăcat gata,
de mustăţile adormite ale motanului
şi regina spektor cu trompetă şi ţambal,
e nevoie să vii cu mine, e uşor, o să vezi,
ne vom plimba pe râu, vom aştepta împreună,
nu voi spune nimic şi totul va fi cu plecăciune,
de altfel, noaptea, plasele pescarilor dorm.

Ne vom trece grijile de la unul la altul 
până ce acestea se vor dilua şi le vom arunca în apă
vom sărbători, ne vom iubi şi vom şti că
dragostea adevărată ne va strânge caldă
şi ne va acoperi cu păturile ei de lână,
pentru că privită din interior tot o sălbăticiune e.

 Sub asediu

Poetului Mircea Bârsilă la aniversarea a 60 de ani

Păziţi poetul acestei cetăţi sub asediu,
ascundeţi-l în clopot 
şi îmbrăcaţi-l în hainele noastre cele mai scumpe
să ştie lumea cine suntem, sub ropot
el va scrie despre lucrurile noastre mărunte.

Păziţi poetul acestei cetăţi sub asediu,
el va povesti primăveri şi rochiţe,
despre cântecele şi braţele noastre, 
despre nimic de preţ, va scrie foiţe
în egală măsură, va şti să găsească remediu

Păziţi poetul acestei cetăţi sub asediu,
cum îl ştim istoriei noastre-i va pune fundiţe
şi credinţei noaste flori de câmp în cosiţe
el va vorbi lumii în egală măsură
despre cum ne-am iubit, despre ură.