Despre înnoirea istoriei literare

Cartea „The New Literary History”, apãrutã în anul 2006 la editura Universitãþii din Bucu­reºti, este un veritabil ghid care însumeazã date, explicaþii ºi puncte de vedere în sprijinul celor interesaþi de acest domeniu.

Autoarea, profesor universitar dr. Maria-Ana Tupan, îºi propune sã facã o prezentare clarã ºi totodatã bine documentatã a fenomenului descris ca noua istorie literarã, publicul þintã fiind în primul rând specialiºtii din acest domeniu, iar în al doilea rând, cei care bat la porþile cunoaºterii, ºi aici am numi în primul rând studenþii, masteranzii ºi doctoranzii. Cele 240 de pagini, structurate în ºase capitole, prezintã atât concepte fundamentale, precum filosofia limbajului ºi modele retorice, cât ºi unele specifice unei cercetãri particulare asupra modernismului ºi postmodernismului.

Autoarea demonstreazã cã existã puncte comune clare între toate miºcãrile literare ce s-au manifestat de-a lungul istoriei. În ciuda faptului cã, la prima vedere, curentele înregistrate par a fi câteodatã total divergente, ele se intersecteazã în mod constant în „al treilea spaþiu”, locul unde cititorul se simte în largul lui ºi poate sã se manifeste, pasiv sau activ, fãrã sã fie restricþionat de încadrarea impusã de coordonate rigide. Prezentarea culturii ca un fenomen dinamic ºi sugerarea unei viziuni tridimensionale asupra textului constituie punctele de plecare din demersul scriitoarei. 

Putem afirma, dupã lecturarea acestei cãrþi, cã perioada petrecutã de Maria Ana Tupan în Statele Unite, ca lector Fulbright, a fost una beneficã, soldându-se cu o serie de articole ºi cãrþi care dovedesc o cunoaºtere în profunzime a fenomenului literar trecut ºi prezent. Jurnalul „New Literary History”, lansat în anul 1969 pentru a sãrbãtori Universitatea din Virginia, este unul admirat de cãtre autoare, ºi reprezintã suportul necesar declanºãrii acestei noi lucrãri. Nenumãratele trimiteri la nume sonore din peisajul critic occidental ºi comentariile originale ºi la obiect aduc un plus de interes dorinþei cititorului de a reuºi sã gãseascã într-o carte o reprezentare uniformã, lipsitã de alunecãri într-o extremã sau alta, a faptelor literare marcante. Pentru ca prezentarea sã aibã mai multã greutate, autoarea recurge la o serie de citate din diferite opere literare, cu precãdere culese din spaþiul britanic ºi american, pe care le disecã cu precizie de chirurg, în dorinþa de a le integra unui bun estetic universal.

Se porneºte de la analiza discursului, din punct de vedere platonian ºi aristotelian, ºi se continuã cu aprecieri critice expuse sau impuse de cãtre specialiºti. Capitolele 3 si 4 se ocupã, dupã cum mãrturiseºte Maria Ana Tupan în capitolul introductiv, cu principalele ºcoli poetice postbelice: deconstructivismul ºi culturalismul. Astfel, titlul capitolului 3 trimite la Milton, analiza fãcându-se pe baza elementelor biblice, în special reprezentãri ale îngerilor ºi semnificaþii clasice ºi postmoderniste ale triadei religioase. Punerea în discuþie a actului dogmatic pare a fi una din preocupãrile scriitoarei, care se strãduieºte sã-ºi explice misterul divin. Capitolul 4 pune în discuþie problema identitãþii ºi a discursului post-colonial, rezultatul fiind apariþia scriitorilor transculturali ºi internaþionali, caracterizaþi de o „vitalitate multiculturalã” ºi de promovarea unei epoci post-rasiale. De un interes deosebit se dovedeºte a fi capitolul 5, cel despre Shakespeare. Acest capitol este unul dedicat domeniului traducerilor, scopul final fiind acela de a arãta cã diverºii autori, în cazul nostru Shakespeare, îºi menþin statutul de a fi contemporani cu noi prin intermediul abordãrii impuse de personalitatea traducãtorilor. Paralela fãcutã între traduceri vechi ale marelui dramaturg englez ºi unele noi vine sã sublinieze faptul cã traducãtorul ºi societatea în care acesta îºi duce existenþa îºi pun amprenta asupra textului tradus, reflectându-se astfel spiritul vremii. 

Ultimul capitol se referã la noile abordãri din cadrul mileniului trei, ele încadrându-se în noþiunea generalã de „al treilea spaþiu”, o locaþie generoasã, unde codurile culturale reprezintã „efectul manifestãrii credinþelor, ideilor, teoriilor, obiceiurilor societãþii”.

Cititorul este aºadar invitat sã parcurgã aceastã prezentare, ºi totodatã interpretare a miºcãrilor critice ºi literare percepute din punct de vedere estetic, concluzia aparþinând lui Richard Rorty, cu care autoarea este de acord: „orice efort de a valida standarde sau criterii de transcendere a comunitãþii nu este nimic altceva decât o încercare de a scãpa de istorie”.