Nici nu ştiu dacă Alexandru Gheorghe e mai mult scriitor decât istoric pentru că această carte intitulată semnificativ: Nu omorâţi „Talpa ţării!“ sau pe care aş numi-o Ultimii ţărani, este de fapt un caleidoscop de imagini istorico-literare de o tulburătoare frumuseţe.

Structurată în treisprezece capitole, lucrarea reuşeşte, în numai 200 şi ceva de pagini, să ne conducă de-a lungul unor perioade zbuciumate ale timpului românesc, timp care s-a scurs uneori prea repede, iar uneori exasperant de încet, timp care şi-a avut însă întotdeauna eroi pe măsura sa.

Scriitorul vădea de mult disponibilităţi pentru a-şi încerca pana într-un astfel de domeniu controversat, dar deosebit de actual. Scrisese mult pentru copii, pagini fermecătoare, salutate cu interes la timpul lor de regretatul scriitor Mircea Sântimbreanu, care era preşedintele Comisiei Naţionale din cadrul M.E.C, din l990, incluzând în Programa Şcolară pentru ciclul primar două din cărţile lui Alexandru Gheorghe pentru a fi studiate de elevi: e vorba de Băiatul curajos - povestiri istorice, Ed. „Ion Creangă“, Bucureşti 1990, şi Copacul vieţii- povestiri istorice, Ed. „Europa“, Craiova, 1993.

Încă din primul capitol suntem introduşi în universul copiilor de ţărani luaţi ostateci în timpul perioadei otomane. De-a dreptul emoţionantă este scena regăsirii celor doi fraţi într-un lagăr al prizonierilor, care îl impresionează chiar pe sultan, acesta ordonând eliberarea lor:

„Cu plecăciune, cei doi copii sărutară anteriorul sultanului şi plecară sfioşi, dar bucuroşi, fără să creadă ca sunt lăsaţi cu viaţă pe pământul pe care-l călcau cu timiditate. Se gândeau la casa părintească, la casa cu flori, la mama pe care o lăsaseră bolnavă, la prietenii de joacă, la.... De-acum mergeau grăbiţi, fără să mai simtă oboseala în oase, uitându-se în jurul lor. Au mers până au obosit, s-au oprit şi s-au odihnit. Şi iară au mers până au păşit pe pământul lor.

- Aţi scăpat, copiii mei?

- După cum vezi, mamă!”

Fapta de eroism a lui Preda Buzescu, care face subiectul unui alt capitol, este pusă în pagină, cu ştiinţa gradării surprizelor, a dozării emoţiilor. De altfel, aceste pagini pot fi şi nişte izbutite lucrări dramatice.

După o lungă şi de excepţie carieră didactică, Gheorghe Alexandru, scriind despre răscoala ţăranilor din 1907, localizează şi exemplifică cu mărturii ale unor participanţi la răscoală. Scrierea are, astfel, caracter de document.

„- La sfârşitul lui februarie 1907 s-a produs o schimbare ciudată, în sensul că ţăranii gubăuceni n-au mai mers la moşieri, ca de obicei, să ceară învoieli, ei au pus mâna pe furci şi topoare, aprinzând flacăra răscoalei de pe Valea Desnăţuiului. Mai întâi ne-am adunat mai mulţi ţărani acasă la Ioniţă Săvulescu. Am chibzuit cum să facem mai bine, să nu pierdem timpul. Mi-amintesc că alături de Ioniţă Săvulescu, Ion Voinea, Ion Mitrache, Atanasie Lupescu, au venit şi Ghiţă Popescu, Constantin Ciocan, Ion Săftoiu, Trandafir Popescu, Ilie Dodocea, Dumitru Drăguţ, Iancu Mitrache şi alţii. Când am ajuns la poarta moşierului Panovici, Constantin Ciocan a strigat: «„Ieşi în faţa noastră, ciocoiule! Venirăm să ne dai socoteală, că destul ne-ai chinuit!”». Dar moşierul, nicăieri! Fugise! Atunci am spart poarta cu topoarele, am intrat în curtea conacului şi ne-am îndreptat spre magaziile şi pătulele boierului. Am spart hambarele şi am împărţit bucatele la tot satul, că doar din strădania noastră le umpluseră boierii. Apoi am aruncat gaz şi am dat foc şurelor cu paie. De la Panovici, unii ne-am mutat la Savopol, alţii au alergat la Caris Strâmbeanu, care avea conacul în centrul satului, lângă cimitir. Alţi răsculaţi au alergat la conacul lui Dumitru Manolescu şi Ioniţă Florescu. Rând pe rând, s-a aprins flacăra răscoalei la cele unsprezece conace boiereşti din Gubaucea. Toată Valea Desnăţuiului era luminată de văpaia răscoalei“.

Urmărind evenimentele istorice majore, autorul reuşeşte să le dea acestora o altă viaţă, aşezându-le pe umeri haina brodată cu fir de aur a prozei de calitate. Dialogurile sunt sclipitoare, pline de vervă, din memorie se desprind amintiri care, împletite cu ficţiunea, realizează tablouri de neuitat.

Demn de remarcat este Capitolul VII - Revelaţia patriotică, unde autorul îşi etalează talentul de prozator prin nararea evenimentelor istorice ca pe o „lecţie vie de istorie” de către personajul Savu Fuiorea - profesorul de istorie, care, timp de 6 săptămâni, în fiecare seară, în semn de omagiu adus celor căzuţi în al II-lea război mondial, a prezentat în faţa ţăranilor gubăuceni un adevărat „seminar istoric”.

De fapt, Alexandru Gheorghe compune o altfel de istorie a României, O ISTORIE SENTIMENTALĂ, şi asta cred că este definiţia prozei sale, adevărată lecţie civică. O astfel de proză este mai mult decât necesară tinerilor pentru care uneori istoria noastră pare doar o raţiune didactică. De multe ori, tabloul satului românesc este atât de cald şi veridic, încât se înscrie între realizările prozei româneşti.

Tristeţea autorului care scrie despre ultimii ţărani ai României sporeşte când aduce în prim plan anii scurşi după revoluţia din ’89.

„Ţărănimea satelor noastre e îmbătrânită, dragii mei, iar cei care mai trăiesc sunt bolnavi şi neputincioşi pentru a-şi mai munci pământul. În zece, maximum douăzeci de ani, satul românesc va dispărea! Acum, dacă mergi într-o comună, vei găsi mai multe case părăsite!”

Ţăranii care şi-au vândut pământul acum doi-trei ani, azi, timpul care le-a lichidat banii încasaţi pe pământul vândut, pentru traiul de zi cu zi, au rămas să mănânce din cerşit, culcându-se de multe ori fără să înghită o bucată de pâine sau de altceva. Pensia bătrânilor din C.A.P. este infimă, nu le ajunge pentru a supravieţui, cumpărând doar medicamentele pentru a-şi ameliora suferinţele bolilor care i-au cuprins şi atâta tot.

Poate, oare, să trăiască un ţăran o lună de zile cu pensia de colectivist? Nu. Din meniul lor au dispărut carnea, lactatele şi fructele. Nu mai vorbim de îmbrăcăminte şi de încălţăminte!”

„Talpa ţării“ este în aceeaşi situaţie umilitoare cum a fost de-a lungul istoriei noastre. Toate guvernele care s-au succedat la conducerea ţării - după Revoluţia din ’89, au promis condiţii mai bune de trai celor care trudesc pe ogorul ţării româneşti. Niciunul din aceste guverne n-a reuşit să se ţină de cuvânt. Ţăranul român, acest principe neîncoronat al satelor este la fel de nefericit şi neajutorat. Alexandru Gheorghe a scris o carte minunată despre aceşti oameni care ne-au dat identitate, care ne-au dat un loc în lume.

„Nu omorâţi talpa ţării sau ultimii ţărani“ este o carte necesară pentru că ea este istorie şi viaţă în acelaşi timp, dragoste şi durere şi multă ştiinţă a compunerii. La 75 de ani, autorul a făcut pasul decisiv către proza adevărată, este proza secolului care prezintă viaţa ţăranului român necăjit, încă din perioada otomană şi până în prezent.