Gellu Naum şi universalizarea limbajului poetic

Orice antologie reprezintă, în primă instanţă, după cum se ştie, un ac critic elementar. Selecţia textelor nu se poate face fără un criteriu prealabil celui axiologic, pentru că însăşi valoarea trebuie stabilită în funcţie de anumite criterii. De multe ori, aceste criterii rămân secrete, cu toate că traseul selecţiei poate fi dedus. Alteori, criteriul este afirmat încă de la început şi aşezat în poziţia de element structurant absolut, caz în care am putea vorbi de o poetică (explicită) a antologiei. Lucrurile se complică şi mai mult atunci când este vorba despre o antologie tradusă într-o limbă străină, căci problemelor selecţiei se adaugă cele ale traducerii înseşi. Situaţie care reclamă o întrebare legitimă: cât din selecţia operată a fost rodul unei selecţii (critice) prealabile şi cât rodul competenţelor traducătorului.

În ceea ce priveşte laborioasa antologie bilingvă din poezia lui Gellu Naum, alcătuită de Geo Vasile şi apărută în decembrie 2006 sub titlul foarte inspirat ales La quinta essenza/ A cincea esenţă, orice cunoscător al poeziei naumiene şi-ar da seama de la o primă vedere că selecţia cuprinde unele dintre cele mai reprezentative texte din ultima perioadă de creaţie a poetului român, începând cu volumul Descrierea turnului (1975) şi până la Ascet la baraca de tir (2000), trecând prin Partea cealaltă (1980), Malul albastru (1990) şi Faţa şi suprafaţa (1994). La aceasta contribuie, desigur, şi faptul că, în general, nivelul poemelor lui Naum este sensibil egal din punct de vedere valoric, neexistând discrepanţele sesizabile în cazul altor poeţi români.

Deşi nu este publicată la una dintre cele mai importante edituri italiene („Editing Edizioni”, Treviso – colecţia poesia straniera), antologia La quinta essenza/ A cincea esenţă, însumând peste 300 de pagini, se prezintă la un nivel editorial de excepţie, constituind o apariţie elegantă şi care îţi atrage imediat atenţia. Sobrietatea copertei este îndulcită de un Gellu Naum aflat la senectute, care priveşte uşor mirat – sau numai atent – într-o parte, scoţând la iveală, din negura timpului, ca într-o pictură de Rembrandt, nişte mâini fascinante, ireal de albe şi care cuprind în ele însele un univers poetic autonom.

Desigur, pentru o mai bună promovare, ar fi fost de dorit ca acest volum să apară la o editură prestigioasă, capabilă să acopere o arie mai largă de difuzare spre public şi de impact asupra criticii literare. Dar aceasta este o discuţie secundară, care priveşte mai degrabă instituţiile responsabile cu promovarea culturii române în străinătate. Noi nu putem decât să laudăm iniţiativa privată, care îi aparţine traducătorului Geo Vasile şi să sperăm că ICR-ul sau alte organisme vor facilita, pe viitor, asemenea demersuri şi le vor sprijini.

Cât despre problemele ridicate de traducere – mai ales în cazul poeziei – ele sunt destul de complicate şi există deja o bibliografie bogată privind fenomenologia transpunerii textelor poetice într-o limbă diferită de cea în care au fost scrise iniţial. La ediţia de anul acesta a Colocviului Internaţional „Marin Sorescu”, Adam J. Sorkin se pronunţa foarte tranşant în legătură cu traducerea poemelor eminesciene în limba engleză, exprimându-şi preferinţa pentru traducerile în proză, mai aproape de litera textului eminescian, decât cele care păstrează muzicalitatea exterioară, dată de ritm şi rimă, dar care, pentru un nativ, „sună ca cele mai slabe poeme ale lui Shelley”. Iar exemplul oferit era chiar cel al traducerilor lui Corneliu Popescu, declarate imediat geniale de către „specialiştii” români şi care îl transformă pe Eminescu într-un poet minor pentru cititorul nativ şi care are deja o cultură poetică în limba engleză. Cazul poemelor eminesciene nu este singular, toată poezia care mizează (şi) pe muzicalitate şi pe „culoarea locală” şi care forează adânc în limbaj este pândită de aceleaşi „pericole”. În cazul poeziei lui Gellu Naum însă, lucrurile sunt mult diferite. Limbajul naumian are o singură patrie: Gellu Naum, iar această patrie se poate afla oriunde poemele sale îşi manifestă prezenţa. Directeţea şi „nuditatea” limbii folosite de Naum îi asigură accesul direct la universalitate. Evident, accesul la litera textului nu înseamnă automat şi accesul la semnificaţii, însă aceasta este o altă discuţie. Ceea ce ne interesează aici este faptul că primul nivel al receptării poeziei lui Naum este asigurat prin chiar caracteristicile dominante ale limbajului său poetic: aparenta denotativitate, lexicul modern şi accesibil, sintaxa poetică limpede, logică, lineară, miza pe imagine şi pe configurarea unui univers poetic coerent mai degrabă decât pe tentaţiile fascinante ale scriiturii.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât traducătorul, Geo Vasile, are o experienţă îndelungată în privinţa transpunerii poeziei române în limba lui Dante, traducând din Eminescu, Bacovia sau Ion Vinea, fapt care a contribuit esenţial în reuşita demersului privind poezia naumiană. Deşi nu ştim cum „sună” pentru un nativ italian poemele lui Gellu Naum, suntem convinşi, pentru toate motivele expuse anterior, că antologia de faţă este un succes. Şi la acest succes contribuie şi extrem de necesarul studiu introductiv (deşi este, mai degrabă, un eseu critic, aşa cum este numit şi pe pagina de gardă) intitulat Pelerin între lumi, semnat tot de traducător şi în care, alături de o schiţă literar-istorică, se prezintă şi se analizează pe larg poezia naumiană, dar şi romanul Zenobia. Literatura lui Naum este raportată sumar, în această introducere exhaustivă, atât la avangarda istorică europeană, cât şi la cea românească. Poate chiar mai important decât o analiză în sine a creaţiei naumiene, ar fi fost, pentru cititorul italian de poezie, o perspectivă comparată mai amplă, cuprinzând nu doar relaţia cu avangarda istorică (eminamente franceză), cât mai ales cu poezia italiană modernă, de la futurismul lui Marinetti şi poezia ermetică a unui Eugenio Montale şi până la poetica experimentală a poeţilor din Gruppo ’63 (Edoardo Sanguineti, Nanni Balestrini sau Elio Pagliarani). Dar, chiar şi aşa, această introducere asigură cititorului italian suficiente argumente pentru a-l ispiti să pătrundă în teritoriul plin de frumuseţi – cum altfel decât stranii şi convulsive – al poeziei lui Gellu Naum. Secţiunea de Date biobibliografice vine să întregească şi să precizeze tabloul vieţii, activităţii şi receptării critice a poetului român.

După ce s-a impus în spaţiul literar francez şi german ca unul dintre cei mai importanţi poeţi europeni ai secolului XX, sperăm ca şi în Italia Gellu Naum să aibă parte de o receptare favorabilă şi pe care o merită cu prisosinţă.