Unul dintre cei mai apreciaţi prozatori români contemporani, câştigător al numeroase premii şi distincţii literare (pentru proză, dar şi pentru teatru), Răzvan Petrescu întruneşte atributele care recomandă, astăzi, orice mare scriitor: inteligenţă, cultură, rafinament tehnic şi umor. A fost numit, în mai multe rânduri, de către critica literară, drept cel mai bun autor de proză scurtă din literatura noastră, şi asta pentru că roman (încă) nu a scris. După cum singur afirmă, îi place mai mult lupta cu floreta, în care loviturile sunt scurte, rapide, mereu vizând pieptul adversarului, punctul fatal, iar frazele sale merg, adeseori, drept la ţintă.

Foxtrot XX (Editura „Cartea Românească”, 2008) este un volum compozit, reunind, în principal, texte deja publicate în diferite reviste, unele mai vechi (începutul anilor ’90), altele recente, cum sunt eseurile din România literară sau Cuvântul şi recenziile apărute în revista Dilemateca. Partea cea mai voluminoasă este alcătuită din texte despre film, topite într-un comentariu hibrid, în care se recompune, printr-un colaj narativ, acţiunea filmului, din care, dacă nu ai văzut filmul în cauză, nici nu vei înţelege mare lucru, căci toate „poantele”, comentariile maliţioase sau parantezele aluzive sunt contextuale. Şi, spre deliciul cititorilor nărăviţi în ludicităţi postmoderne, cartea începe cu un Jurnal 4x4. În loc de epilog, care conţine, nici mai mult, nici mai puţin, decât un Cuvânt înainte, o Prefaţă, o Introducere, un Preambul, un Fragment autobiografic şi, cum altfel, un Preludiu. Cu o astfel de deschidere, era absolut necesară şi o Postfaţă, care vine la sfârşitul volumului, imediat după Anexe. Este amuzantă această falsă preocupare pentru aspectul formal, cu atât mai mult cu cât textele înseşi nu sunt deloc atinse de formalism.

Putem spune încă de la început că cele mai reuşite texte – şi cele care, evident, ne-au plăcut în cea mai mare măsură – sunt cele cuprinse în jurnalul introductiv şi cele din ultima parte, cuprinse în anexe (răspunsurile – savuroase, de altfel – la o scurtă anchetă şi un interviu cu Iolanda Malamen) şi postfaţă (despre Bunici). În mare parte sunt texte autobiografice, povestind sau comentând diverse aspecte din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat, de la elemente din copilărie, liceu sau perioada în care autorul era medic de ţară (la Pietroşiţa, locul unde – mâna destinului! – îl cunoaşte pe romancierul Mircea Horia Simionescu), până la amintirile de la cenaclul studenţesc Universitas condus de Mircea Martin, aventurile de redactor sau cele de simplu locuitor al unui Bucureşti cu mii de feţe. De fapt, toate aceste frânturi memorialistice sunt mai ales pretexte pentru diferite comentarii asupra sinelui şi asupra lumii. Ca într-un puzzle, elementele se combină, se întrepătrund, oferind imaginea unei interiorităţi contorsionate, dificile poate, dar sincere cu sine până la capătul scriiturii. Şi probabil că, dincolo de amestecul cuceritor de umor (colorat până la negru) şi melancolie („neuroromantică”, pentru a prelua un termen al autorului), cea mai importantă caracteristică a scrisului lui Răzvan Petrescu este sinceritatea. Evident, nu sinceritatea vulgară, pe care Oscar Wilde o punea la baza eşecului sigur al unei opere literare, ci o sinceritate a scriiturii, care este mai mult decât autenticitatea, căci împleteşte consecvenţa cu sine însuşi – cu propriile obsesii – cu asumarea unui risc, acela de a fi împotriva mainstream-ului. Căci opiniile sale nu sunt decât rareori comode sau uşor de suportat, chiar şi atunci când suntem de acord cu ele. Un singur exemplu: a spune, de mai multe ori chiar, că Thomas Mann te plictiseşte este foarte periculos într-un mediu academic, unde fetişizarea valorilor se practică pe scară largă, însă la un scriitor independent ca Răzvan Petrescu – şi la care putem fi siguri că nu este vorba despre un acces juvenil – ea reprezintă o ilustrare a unei estetici, a unei concepţii despre forţa (organizată muzical, ritmic) pe care ar trebui să o manifeste scriitura.

Ceea ce este extraordinar în scrisul lui Răzvan Petrescu este capacitatea de a te face să rezonezi nu doar cu ideile sau opţiunile sale (întâmplător – sau nu – am empatizat cu majoritatea), ci chiar cu cele mai intime resorturi ale sensibilităţii sale. Se întâmplă ca pe fiecare pagină şi, uneori, în aceeaşi frază, să surâzi nostalgic sau să izbucneşti de-a dreptul într-un hohot de râs pe care nici nu ai cum şi nici nu ai de ce să ţi-l reprimi, şi imediat să te surprinzi devenind melancolic sau revoltat, într-un amestec cu gramaje studiate, care te ating chiar şi când le-ai devoalat mecanismul.

Şi apropo de mecanism, acesta transpare cel mai bine în textele despre filme şi în cele despre cărţi, căci mi-este foarte greu să le numesc cronici. Autorul nu are nicio intenţie să facă critică literară sau cinematografică, să analizeze – mai mult sau mai puţin obiectiv, dar cu mijloace „profesioniste” marfa – el este cititorul avizat şi pasionat care, având nişte aşteptări clare şi legitime, îşi exprimă opţiunile sau încearcă să reconfigureze – de obicei desfiinţând – obiectul atenţiei. Este şi aceasta o metodă şi talentul pe care îl posedă Răzvan Petrescu îl face să scrie texte superbe până la absurd, mai ales despre cărţi, filmele mulţumindu-se să le rezume în manieră proprie, tot aceea a colajului.

Nu este locul să intrăm aici în detalii tehnice, privind, de pildă, mecanismul şi sursele umorului (venit, de obicei, prin alăturări insolite), ci dorim doar să atragem atenţia asupra faptului că, dacă într-un text scurt, de revistă, acest mecanism are efectul scontat, într-o carte, după parcurgerea câtorva texte de aceeaşi factură, resimţi oboseala dată de repetitivitatea formulei. Desigur, n-ai decât să citeşti încrucişat, organizarea cărţii îţi permite, dar în caz că eşti un cititor banal, care e învăţat să citească la rând, efectul poate fi cel de mai sus.

Cât despre textele din anii ’90-’92, se simte implicarea prea directă (titlul sub care sunt reunite – Bâlciul presei – este foarte potrivit), miza scurtă şi oarecum „datarea” problematicii. Cine îşi mai aminteşte de ziarul Dimineaţa, de pildă, oficiosul FSN şi de luările sale de poziţie, de Ilie Verdeţ şi alte figuri triste pierdute prin ceaţa capitalismului triumfător. Însă, pentru a configura un anumit profil al autorului, cred că aceste texte sunt binevenite, dar doar aşa, prin ricoşeu.

În fine, revenind asupra textelor din Anexe, „Mic chestionar” ar trebui citat integral pentru forţa umorului care deturnează nişte întrebări banale, transformând răspunsurile în adevărate perle ale „genului repondent”. Însă vă las plăcerea de a le descoperi pe cont propriu.

Şi, pentru a sintetiza într-un fel impresia pe care o lasă scriitura lui Răzvan Petrescu, credem că un citat – ales chiar de autor – din Radu Cosaşu poate constitui o adevărată deviză a modului său de a privi lumea, cel puţin aşa cum transpare din textele sale: „Ia totul în tragic şi nimic în serios”.