Poet, prozator şi eseist, Ion Munteanu reprezintă deja o voce în spaţiul literaturii craiovene. Volumelor de versuri Fluvii în flăcări (1994), Cu dragoste, vă dau veşti despre mine (2006) şi La taină cu îngerul mut (2007) li se adaugă acum În această junglă prietenoasă (Editura „Ramuri”, decembrie 2008).

Volumul, prefaţat de criticul Ovidiu Ghidirmic şi acompaniat de fotografiile lui Daniel Rizan, este alcătuit din două părţi distincte mai ales tematic. Prima, intitulată Manifest împotriva logicii lui Aristotel, conţine poezie de dragoste, în care evocarea nostalgică se amestecă în proporţii variate cu descrierea unor scenarii erotice proiectate cu sensibilitate şi, uneori, cu patos. A doua parte, Ca un ciorchine numai bun de stors (şi alte poeme), cuprinde poezie evocatoare, arte poetice sau creaţii cu substrat religios, de obicei însă ŕ rebours, pe linie argheziană ca raportare la divinitate.

Autor al unei lucrări (la origine, teză de doctorat) despre Mit şi filosofie în cosmologia lui Lucian Blaga, era imposibil ca afinităţile cu scriitorul interbelic să nu transpară şi în poezie. Există, la Ion Munteanu, indiscutabil, un fond blagian, dar care nu inundă imaginarul. Niciodată Ion Munteanu nu se lasă furat de tentaţia blagianizării, deşi motive, teme şi simboluri blagiene (mai ales în poezia erotică din prima parte a volumului) se pot depista cu uşurinţă. Ele sunt însă reconvertite poetic, restructurate ca percepţie: fondul rural deviază spre o natură exuberantă sau sugerând libertatea infinită – pădurea, coclaurile, „nesfârşita câmpie” – originea sudică punându-şi aici, ca, de altfel, în mai multe dintre opţiunile imagistice, amprenta; de asemenea, există o dimensiune carnală, şi ea „jucată” într-o anumită măsură, dar prezentă foarte puţin la poetul ardelean; în fine, trimiterile filosofice, anumite sintagme ca „nerv de sare”, elemente ca focul, lutul şi lanul de grâu, întrebări existenţiale ca în poemul întrebări pentru nimeni etc. amintesc şi ele de imaginarul blagian. Imaginar care, disipat şi redus la minim, este concurat uneori de tonalităţi minulesciene sau de ritmuri dimoviene, dar şi cu ecouri din Radu Stanca. Poetul asimilează tradiţia poetică în pas vioi, identificând afinităţile, asumându-şi-le, dar metamorfozându-le concomitent, fugind de ele pentru a le regăsi, autentice şi împlinite, în sine. Spre exemplificare, se poate cita aproape întâmplător, mecanismul fiind acelaşi, indiferent de substratul identificabil cu uşurinţă: „prin grâuşor mă pierd uşor/ cu paşii grei de-atâta umblet/ şi prin mohor mă pierd uşor/ suflet pierdut la cărţi de suflet” (cântec de adormit frumoase); „după ce-ai plecat a nins pe alei/ cu flori de gutui, cu albe muşcate/ se ameţeau de mireasmă tinerii tei/ prin păduri negre şi ferecate” (scrisoare despre o ninsoare neaşteptată); „duminică dimineaţa, chiar aşa/ programasem lupta de clasă cu proiectile de nea/ conform ideologiei grădinii botanice/ şi-a paznicului ei care ne-a/ gonit acasă la tine direct pe saltea // iar luni toată ziua, parcă de dragul urii/ m-ai pedepsit pentru dezechilibrul naturii” (săptămâna nebunului din mine); „veniseşi la câmpie ca o danie/ pentru tine făcusem cu zeul războiului pact/ noaptea curgea pe noi ca o şampanie/ din care şi acum păstrez gustul intact” (noapte, spumoasă noapte); „oraşul care m-a-nşelat/ la cărţi trucate şi barbut/ oraşul care m-a vândut/ te-a rechemat şi te-am văzut// curgeau din nori ploi de vermut/ şi-alte licori tari, de băut// cântau fanfare de-mprumut/ pentru eroi aduşi pe scut” (cântec după plecarea ta) etc.

Foarte frumos este ultimul poem din acest ciclu, care îi dă şi numele: Manifest împotriva logicii lui Aristotel, jucându-se de-a silogismul, dedicat poetului Marin Sorescu şi evocând ceva din spiritul sorescian: „pe sultan l-au cunoscut două mii de femei/ sultanul l-a cunoscut pe voltaire/ (care măsura nu ştiu ce distanţă între stele pe cer)/ prin urmare, şi pe voltaire l-au cunoscut, pe alei,/ prin saloane de lux, prin moschei,/ toate cele două mii de femei// ce raţionament perfect/ este şi această neghiobie/ să fi scris aristotel poezie?” etc.

A doua parte a volumului, după cum deja am precizat, are o importantă componentă religioasă, poeme ca la taină cu bunul Dumnezeu, rugăciune sau glumeţ e insul ăsta, Dumnezeu păstrează referinţe argheziene. Altele însă, majoritatea, se sustrag de la acest model, ludicul şi ironicul învăluindu-le într-o mantie care le face să îşi piardă din gravitatea esenţială: „glumeţ e insul acesta, Dumnezeu:/ făcu din mine câine rău,/ eu, suflet tandru, de flăcău,/ (şi de poet, în felul meu)/ şi iscusit şi derbedeu/ eu, mână largă, de ateu,/ eu care vând, numai pe-un leu/ aripi de înger şi de zeu”. De asemenea, ritmuri folclorice vin să completeze sonorităţile din „această junglă prietenoasă”. Mai multe din aceste poeme sunt „cântece”: „vorbelor, să-mi dea tăria/ să aprind distilăria/ (vă salut cu pălăria!)/ şi să stea ca temelie/ imnului ce va să fie,/ le-am promis din miere turte// vieţii, Doamne, să-i fac curte/ ca unei codane slute” etc. (cânt de har lângă hotar).

Cele mai importante poeme din această a doua parte rămân artele poetice, în care se afirmă, după cum era deja de aşteptat, caracterul eminamente ludic al poeziei lui Ion Munteanu, dar şi o concepţie de viaţă centrată pe elementul joc-joacă, câteva poeme conţinând termenul chiar în titlu: joaca Domnului de-a (re)creaţia (mit cosmogonic); joaca întâmplării de-a mă naşte (mit subiectiv); joaca de-a se naşte poemul?. În acest din urmă poem regăsim afirmat cu claritate programul poetului: „din nou m-am jucat/ cu cuvintele/ (de unde venise spre mine lumina aceasta/ de unde îmi curgeau culori răsfăţate peste faţă/ de unde orizontul cădea în linie dreaptă/ înainte ca ochiul să-l bată monedă, de unde?)” etc. Însă cel mai edificator în acest sens este chiar poemul ce încheie volumul, intitulat joaca de-a fi când n-oi mai fi, căci el extinde „programul ludic”, trecându-l din estetic în ontologic: „nu mă luaţi în seamă, eu încă mă mai joc/ în poemele mele arunc paie pe foc/ mai sting câte-un prăpăd, mai ard un lemn de soc/ mai râd de mine însumi, mai plâng de nenoroc// nu mă luaţi în seamă, eu încă mă mai joc/ anii mei tineri îmi sunt la brâu breloc/ lângă briceagul ascuţit din toc/ încă mai vând iluzii sau vi le dau la troc// şi nu luaţi, zău, în seamă de-ntr-o zi/ veţi constata că n-oi putea veni/ sau veţi afla că n-oi mai fi:/ eu doar mă joc. sunt undeva pe-aci// eu doar mă joc. sunt undeva pe-aci.”

Mai mult decât prietenoasă, „jungla” lui Ion Munteanu este una a sufletului, uneori chiar a instinctului, a trăirilor interioare autentice, de la cele erotice la cele cvasi-religioase, unde tragicul şi pateticul sunt camuflate în ludic şi (auto)ironie.