Nu am înţeles niciodată sensul şi utilitatea publicării unui volum de cronici literare, mai ales în proximitatea apariţiei lor în reviste. Nici difuzarea limitată a acestora din urmă, nici măcar intenţia de panoramare – iluzorie, căci, fatalmente, parţială – nu mă convinge. Cronica literară, ca să nu mai vorbesc despre recenzie (de multe ori, în revuistica noastră, simple recenzii trec drept cronici), este destinată momentului, semnalării instantanee şi evaluării „la cald” a noilor apariţii. Intenţia ei este de a conştientiza cititorul obişnuit asupra naturii acelei cărţi, cât şi asupra valorii estetice într-o grilă la fel de friabilă precum clipa. Evident că, la un moment dat, pe baza acestor cronici şi a observaţiilor pertinente pe care uneori le conţin, autorul poate scrie un studiu mai complex, aplicat, sau le poate integra într-o sinteză mai amplă, conferindu-le o anumită coerenţă. Chiar şi o selecţie a notaţiilor interesante cuprinse în aceste cronici şi publicate sub formă aforistică sau pur şi simplu fragmentară este de preferat editării lor tale quale, deoarece însăşi forma cronicii, cu toate tipicurile ei reperabile şi repetabile, este improprie şi devine obositoare prin aglutinarea într-un volum. Întotdeauna voi prefera o analiză inteligentă de câteva zeci de pagini sau o sinteză comprehensivă de câteva sute, în locul acestui bricolaj de texte cu iz de improvizaţie obosită.

Cartea lui Vasile Spiridon, Înscrierea pe orbită (Iaşi, Ed. Timpul), îngroaşă rândurile acestor volume de publicistică de conjunctură. Însuşi subtitlul, O cronică a prozei contemporane, ne oferă o explicaţie sumară a intenţiei auctoriale, dezvoltată apoi într-o scurtă notă care deschide volumul. Critic lucid şi cu bune intuiţii secvenţiale, Vasile Spiridon recunoaşte şi el, ŕ mi-voix, utilitatea parţială a acestei întreprinderi, dar încearcă să salveze aparenţele printr-un schimb de referent: în loc să vorbească despre cronică, se vorbeşte despre critica analitică. Sigur că nimeni nu poate contesta virtuţile acesteia, dimpotrivă. Dar cronicile de câteva pagini nu sunt convins că pot atinge subtilităţi interpretative care să fie capabile să dea şi o privire pătrunzătoare şi în acelaşi timp cuprinzătoare asupra scrisului unui prozator.

Volumul de faţă, care cuprinde articole publicate în revista „Convorbiri literare” în perioada 2004-2007, se deschide însă cu câteva texte mai ample şi mai aproape de forma unui studiu, dar care nu respectă încadrarea de „proză contemporană” pe care autorul însuşi o propunea în subtitlul cărţii sale, deşi nimeni nu îl obliga la asta. Nici Mihail Sadoveanu, nici Lucian Blaga, nici I. D. Sîrbu sau Gellu Naum nu mai pot fi consideraţi contemporani. Dar acesta este, să zicem, doar un aspect exterior. Ceea ce deranjează mai mult în selecţia operată este amestecul valoric. Alături de valori deja consacrate ale prozei noastre, cum sunt D. Ţepeneag, N. Breban, George Bălăiţă, Marin Mincu, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Petru Cimpoeşu, Gabriel Chifu etc., apar şi nume cu o rezonanţă sensibil diminuată sau absolut oarecare, precum Constantin Parascan, Ovidiu Dunăreanu, Gheorghe Izbăşescu, Cristian George Brebenel, Bogdan Mihai Dascălu etc. Doar o solidaritate geografică sau biografică ar putea justifica prezenţa acestora aici. Sigur, fiecare critic este liber să parieze şi pe nume mai puţin frecventate, dar parcă distanţa este prea mare pentru a fi indispensabili într-o „cronică a prozei contemporane”. Dar nu este singurul volum în care se procedează astfel. Opţiunea poate fi justificată prin diferenţele de raportare pe care criticul poate să le marcheze prin această referire complexă, la texte de valori şi de esenţe diferite. Problema este că respectivele diferenţe transpar destul de vag în discursul critic.

Cu toate acestea, analiza în sine a textelor este, de cele mai multe ori, pertinentă. Criticul nu se hazardează în ipoteze halucinante şi nici nu cade în păcatul encomionului. Tonul este temperat, discursul, deseori descriptiv, combinând analiza fragmentară cu încadrări mai ample, inclusiv în literatura universală. În ciuda pertinenţei observaţiilor, ceea ce lipseşte este eclatanţa, spectaculozitatea ideilor, geniul formulării. Echilibrul stilistic se întoarce uneori împotriva criticului, tăietura frazei pierzând din sentenţiozitatea pe alocuri necesară, dar câştingând prin aceasta o sporită subtilitate analitică.

Cele mai reuşite texte sunt, de departe, cele care deschid volumul şi care, după cum afirmam anterior, se apropie mai mult de formula studiului critic, depăşind nivelul cronicii de întâmpinare. Asta poate şi pentru că se referă la scriitori despre care s-a scris enorm şi care îţi permit să faci diverse raportări nu doar la opera în sine, ci şi la celelalte scrieri şi la materialul exegetic deja existent. Sadoveanu, Blaga, I. D. Sîrbu, Gellu Naum, chiar N. Breban, Mircea Cărtărescu şi Marin Mincu se bucură nu doar de spaţii mai ample, ci şi de o adâncire a analizei şi, mai ales în cazul primilor, de referiri multiple la bibliografia critică atât românească, cât şi străină. Se vede aici, mai mult decât în cazul celorlalte texte, că autorul a stăruit în reflecţie asupra lor, şi-a acordat nu numai răgazul contemplaţiei, ci şi pe cel al structurării textului şi al formulărilor. Un număr mai mare de astfel de abordări, eventual amplificate ca pondere, ar fi alcătuit un bun volum de eseuri critice.

De altfel, Vasile Spiridon şi-a demonstrat deja valenţele exegetice reale pe care le posedă în volume, tot de mici dimensiuni, dedicate lui Nichita Stănescu (2003) şi lui Gellu Naum (2005), ambele apărute în cunoscuta colecţie a editurii Aula. După cum se observă, cartea despre Naum a fost scrisă cam în aceeaşi perioadă cu apariţia cronicilor din acest volum. Nu este deloc întâmplător că textul despre Gellu Naum este unul dintre cele mai bine articulate, la mijloc stând, poate, şi o anumită propensiune a criticului spre textele onirice (este şi motivul pentru care, printre numele importante prezente aici, se regăsesc autori precum Ţepeneag, Bălăiţă, Cărtărescu, Chifu, Cimpoeşu, Lăcustă). Nu putem decât să aşteptăm viitoarele reconvertiri textuale, eseurile construite, eventual, pe aceste texte, şi pe care criticul este mai mult decât chemat să le ducă până la capăt.