Poezia contemporană este un supermarket. Fiecare poet îşi alege forma poetică în care să se exprime după gust, afinităţi, lecturi, nivel cultural. Cum totul este relativ, dar ex nihilo, nihil, convinşi, în plus, că nimic nou nu se mai poate ivi în literatură, căci totul a fost spus, toate experimentele duse la extrem desfăşurându-se cu rapiditate pe parcursul secolului trecut, pare mult mai firească o poziţionare diferită faţă de tradiţie. Privirile se îndreaptă la forme vechi, marginale, ascunse în praful istoriei – exerciţii manieriste, baroce, stiluri „populare”, tipuri de scriitură asiatice – sau, dimpotrivă, forme auguste, dar puţin utilizate în modernitate, aşa cum sunt cele antice sau clasice (formele fixe, de exemplu), scrieri cu parfum din alte veacuri, în care o sensibilitate contemporană îşi poate camufla sau, dimpotrivă, exacerba obsesiile. Alteori, se preferă expresia nudă, „autentică”, dincolo de stiluri şi forme, ce pare preferată azi „jocului literaturii”.

Pe o cale de mijloc se plasează Magda Mirea prin volumul său de debut, Femeia cu mâinile lipite de trup (Bucureşti, Editura Agerpress, 2008). Unele poeme aleg forme apropiate de cele japoneze – haiku şi tanka –, altele sunt preocupate de expresia sinelui, de ceea ce poeta are de spus şi vrea să exprime. Din acest punct de vedere, este foarte potrivit titlul prefeţei lui Aurelian Titu Dumitrescu – Câtă inspiraţie, atâtea cuvinte, avansând ideea unei scriituri ce ar sta mai degrabă sub domnia capricioaselor muze, decât să fie rodul unui travaliu poetic prelungit. Şi cam aşa stau lucrurile în toate poemele cuprinse în volumul de faţă. Notaţiile fulgurante, care „îi vin” poetei, deşi se organizează rar într-un discurs articulat, au uneori o anumită prospeţime şi profunzime. Sunt destule versuri în acest volum, dar destul de puţine poezii. Poeta este încă la nivelul exprimării de sine, mai important este pentru ea să îşi transpună anumite stări şi intuiţii poetice decât „să facă” poezie.

După cum spuneam mai sus, există mai multe poeme care tind spre expresia tradiţională japoneză. Ele nu sunt totuşi canonice din punct de vedere formal, nerespectând vreuna din restricţiile impuse de aceste forme fixe japoneze. Nici în spirit ele nu păstrează cerinţele acestora, dezideratul exprimării unei singure stări, printr-o descriere statică, de o puritate şi o precizie rafinate la extrem, căci Magda Mirea nu încearcă să copieze fidel un prototip, ci să găsească o formulă în care să se simtă bine pentru a-şi putea transmite cât mai bine viziunile. Apropierea se datorează mai degrabă utilizării procedeului însemnării rapide a unei stări sau situaţii poetice, uneori sub formă aforistică sau abstractă: „Mă umanizez/ cu fiecare detaliu pe care-l aflu/ despre moarte” (Amniogeneză) sau „Vernisaj în alb/ pescăruşi decupând/ nori în cădere” (Feerie). Ele s-ar putea aduce mai degrabă în zona de influenţă a unui Ungaretti, fără a atinge totuşi nivelul său de abstractizare. Totuşi, unele dintre aceste poeme păstrează motive şi teme orientale, vag sugerate, exprimarea sentimentelor fiind tipic europeană: „Primăvara îşi vindea/ parfumurile prin târg./ Dintr-un măr/ se năştea curcubeul.” (Suspin); „Sunt flotantă/ prin pântecul imens al tăcerii tale/ ca-ntr-o religie fără decalog.// Primăvara n-a fost niciodată atât de păgână.” (Riduri pe floarea de cireş); „Răsăritul şchioapătă/ pe uliţa nopţii/ vestind ziua singurătăţii” etc.

Poemele mai lungi – unde concentrarea imaginii se diluează şi verbul invadează paginile, totuşi, scurte – sunt ameninţate uneori de retorism. Prea mult încearcă poeta să se exprime, să se lămurească, să ne spună ce simte, prea multe poeme încep cu o definiţie a sinelui („eu sunt…”), de prea multe explicaţii se împiedică versurile sale pentru a-şi păstra inefabilul – pe care tot ea nu doreşte să îl alunge, nu doreşte să prozaizeze, să renunţe la stilul „poetic”: „Îmi sunt atât de străină/ încât Dumnezeu se întreabă/ dacă nu m-a uitat în stadiul de idee. […] Unde să mă ascund/ dacă, dincolo de cele patru anotimpuri,/ eşti tot tu?” (O stare nu ştiu cum); „Sunt liberă./ De azi,/ nu mai sunt sclava întâmplării.// Ştii,/ ceea ce-ţi voi spune/ va fi imoral de sincer.” (Jurnal scris înaintea întâmplării) etc.

După cum afirmă încă din titlu – prin imaginea mâinilor lipite de trup – poezia Magdei Mirea este una a interiorităţii, a sinelui, a unei conştiinţe neliniştite, care se caută şi reflectează asupra naturii sale, dar care, în acelaşi timp, are oroare de gesturile ample, de gesticulaţie, de anarhie, de „scandal”. Imaginile tari nu ocolesc poezia Magdei Mirea, dar ele vin din aceeaşi zonă de profunzime interioară. Aşteptăm rafinarea expresiei poetice şi o mai bună organizare a discursului poetic, prin debarasarea de balastul retoricii şi accentuarea unor imagini care promit să devină memorabile, pentru a transforma o poezie sensibilă şi sinceră într-una valoroasă şi percutantă.