Ciudat lucru contactul ideilor cu publicul! Aţi observat cum se întâmplă ca vreo tâmpenie monumentală să devină dogmă şi, dimpotrivă, cum vreo chestie bună, frumoasă, deşteaptă să fie ori umplută de lături, ori fluturată şi măscărită până ajunge kitsch şi/sau clişeu. Mi se întâmplă adesea ca, oricum m-aş raporta la o idee, să-mi fie în egală măsură antipatici cei care o susţin şi cei care o combat. Şi unii şi alţii îşi pierd prea uşor măsura. Bunul simţ pare să le fie un terţ exclus.

„Bun simţ!”, mi-a trecut prin minte, cum am citit cea mai recentă carte a lui Lucian Boia. Despre monarhie. În primul rând (ne place sau nu ne place ce spune istoricul), trebuie să recunoaştem că cineva are un excelent simţ al subiectului.

Tema „Monarhia în România” a avut o soartă nefericită. De la ultimul paşopt până spre 2000, discursul oficial şi, după el, gura lumii au beştelit tot ce avea vreun iz monarhic. „Cei mai mulţi dintre români, cu handicapul lor cultural, s-au dovedit a fi o pastă moale, la dispoziţia modelatorului comunist”. Nu au dispărut nici azi cei care îi strigă (cu sau fără zâmbet în colţul gurii) Regelui că s-a băgat „slugă la ruşi” pentru un amărât de Ordin Pobeda. Despre unul dintre ei – căruia i-a dat partea lui de dreptate când lumea îi zicea „dictator” – Lucian Boia recunoaşte că a depăşit „de data asta măsura”. Antimonarhiştii de diverse specii sunt acum acoperiţi de ceea ce autorul numeşte „un freamăt”„în zona promonarhică a societăţii româneşti”… Ei, n-o fi chiar freamăt, dar zumzet tot e. Nu cred că avem de-a face cu un veritabil curent de opinie, ci mai degrabă cu un monarhism glossy, de reţea de socializare şi de emisiuni uşoare. Iertaţi lezmaiestatea, dar cred că grosul popular e atras mai curând de butonii decât de persoana Regelui şi, cu atât mai puţin, de ideea de regalitate. Nu îmi schimbă impresia sondajele care arată o creştere a celor favorabili monarhiei. Sunt încă minoritari, deci mai e mult până departe. Şi, oricum, de-a lungul vremii, în sondaje au stat bine oameni despre care e indecent să ne întrebăm unde au ajuns. Monarhiştilor hard nu are cum să le convină zumzetul ăsta, care riscă să compromită cauza. Oricum, dincolo de modul lejer în care e adusă pe ecrane, problema e serioasă şi Lucian Boia a ales să o trateze serios, chiar dacă prea succint.

În primul rând, surprinde cum fiecare Rege al României a „întruchipat altfel”„principiul monarhic”, făcând să nu existe „doar un regim monarhic”, ci patru. Carol I, „cea mai bună alegere” de la 1866, a fost, după Constituţie, când Rege-arbitru, când Rege-jucător, uzând „de plusul de autoritate cu discernământ şi prudenţă”. A marcat o epocă a dezvoltării continue, dar „nu a fost un cârmuitor de largă viziune”, neasumându-şi riscuri. Ferdinand o fi avut poate viziune; nu însă şi forţă. A fost un „Rege slab”, mulţumit cu un rol formal, dar având lângă el o „Regină puternică”. Cel mai controversat a fost Carol al II-lea, Regele „cu mari calităţi şi cu mari defecte”, căruia i se strigă de un secol încoace slăbiciunile omeneşti şi puterile politice. Lucian Boia îi pune în lumină meritele culturale şi îi explică (nu scuză!) autoritarismul în contextul intern şi internaţional al epocii. În sfârşit, Mihai, cel care ar fi avut şansa să fie cel mai „normal” dintre Regi, dacă nu ar fi avut parte de vremurile cele mai „anormale”. A avut şi el „un scurt moment în care regele s-a putut simţi cu adevărat rege”, la 23 august 1944, şi o „ultimă tresărire de revoltă”, „greva regală” din 1945. În continuare, nu a mai putut face nimic. Până aici, istoricii pot reproşa trecerea prea uşoară la judecăţi de valoare. Ele rezultă însă din fapte care, chiar dacă neamintite (în detaliu) în carte, sunt binecunoscute. Celor neantrenaţi în „jocul cu trecutul” le recomand să nu ia de bun ce spune dl Boia, chiar dacă eu spun că dl Boia are dreptate. Câteva întrebări în plus nu strică niciodată. Celor setaţi să respingă automat tot ce spune dl Boia (pe motiv de interese antinaţionale, blasfemie şi altele asemenea), le doresc să le treacă.

Cum stau acum lucrurile? Lucian Boia e monarhist, chiar dacă, probabil, nu ar recunoaşte explicit. Nici nu mai e nevoie, după ce a scris că „Monarhia reprezintă, mai bine decât oricare altă instituţie, suveranitatea, permanenţa şi coeziunea statului şi comunităţii”. Suntem mai mulţi care credem asta şi ştim că e greu de susţinut cu argumente; există însă un exemplu greu de respins: Belgia, „nu e exagerat de spus că ţara asta supravieţuieşte numai prin regele ei”. Luciditatea înseamnă să nu îţi laşi convingerea să (te) orbească. Istoricul îşi dă seama că drumul „înapoi” de la republică la monarhie e dificil, că în România, simpatia pentru monarhie este (şi) rezultatul dezamăgirilor din ultimii 25 de ani, că mediatizarea Casei Regale a atras mulţi „monarhişti de conjunctură” şi simpatizanţi asemenea muştelor care trag la lumină. Ar mai fi şi problema succesiunii: „Încă nu a venit momentul în care românii să accepte, ca pe ceva firesc, femeie în fruntea ţării”.

Şi, până la urmă, e monarhia o soluţie? Nu pentru România. Pentru că problema românilor nu e forma de guvernământ, ci, una peste alta, cultura politică. Lucian Boia aminteşte, de mai multe ori de personalizarea (deci non-instituţionalizarea) tradiţională a politicii româneşti. Mi se pare de bun simţ opinia că „în situaţia actuală a României, şi monarhia, ca şi republica, ar funcţiona defectuos”. Şi, oricât ar suna de emfatic, e clar că „nimic nu se va face însă fără o primenire a mentalităţilor, printr-o infuzie serioasă de competenţă, disciplină şi simţ civic”. Cartea se încheie aici, dar discuţia ar trebui să continue. Ar putea monarhia să contribuie la „primenire” şi „infuzie”? Asta înseamnă, de fapt, „o soluţie”.