Îmi aduc aminte adesea de învăţătoarea care, în urmă cu un sfert de secol şi mai bine, ne împuia căpşoarele cu tot felul de bazaconii. Nu mare lucru, chestii cu cotropitorii turci, nemţi, unguri etc., cu trecutul glorios, cu marii, vitejii, supercalifragilisticii strămoşi. Ne învăţa să răcnim din bojogi Un cântec istoric, de parcă ne-ar fi furat cineva mingea de fotbal şi luptam să o recuperăm. Părea convinsă de ceea ce făcea. Era, mi-am dat seama mai târziu, o victimă, dar una care făcea, la rândul ei, victime. Norocul meu a fost că, detestând (probabil ereditar!) vorbăria patetică, nu m-am lăsat sedus. Până la urmă, cred că aş fi cedat, dar de..., să zicem că vremurile au fost bune cu mine. Am fost la un pas de a fi alt om, unul care, probabil, n-ar mai fi scris aici şi acum.

Am luat foarte (!) personal cartea Simonei Preda despre cum le-a fost livrată „Istoria” copiilor în timpul regimului comunist. Deşi are ca nucleu o teză de doctorat despre literatura istorică pentru copii, lucrarea merge mult mai departe şi caută să prezinte toate aspectele vieţii sociale unde se pot găsi fărâme de istorie. Şi are material, căci „preocuparea pentru istorie – ca instrument de forjare a omului nou – a constituit una dintre constantele regimului comunist” (p. 354). Vorbeşte de organizaţia despre pionieri cu toate activităţile şi butaforiile sale, despre programele şcolare de istorie şi limba română, locurile de pelerinaj, revistele pentru copii, modelele sovietice, cultul personalităţii, Daciada, Cântarea României şi multe altele. Dacă e ceva de reproşat, e tocmai această dorinţă de exhaustivitate care face, de multe ori, prezentarea nesistematică, lasă doar atinse aspecte importante (de exemplu, deşi menţionate frecvent, Povestirile istorice ale lui Dumitru Almaş nu sunt deloc analizate), predispune la divagaţii contextuale şi la colportări de truisme şi prejudecăţi (Ceauşescu nu a fost chiar original în crearea Şoimilor patriei, iar vizita asiatică nu trebuie absolutizată ca factor determinant al schimbării de curs din 1971). De aici şi dificultatea de a formula nişte concluzii clare şi inedite.

Materia e împărţită în funcţie de cele două epoci şi paradigme. Cea dintâi (până spre 1965), zisă internaţionalistă, este cea a frăţiei cu „poporul sovietic” şi toate ale sale, a odiosului copil Pavlik Morozov şi a Zoyei Kosmodemianskaya (mit incredibil de fecund, deloc studiat la noi!), a lui Aşa s-a călit oţelul (N. Ostrovski), dar şi a lui Mitrea Cocor şi Nicoară Potcoavă (nu mai zic cine le-a scris!) sau a Negurei (Eusebiu Camilar). Vedetele autohtone proveneau din istoria recentă (atunci): ilegalişti reali sau fictivi („tipul ilegalistului român este adaptat după cel al luptătorului bolşevic”, p. 181), eroii Vasile Roaită, Ilie Pintilie sau Filimon Sîrbu. Faza a doua e cea a lui Ceauşescu. Se renunţă la bot-în-botul româno-sovietic, se trec mai în spate ilegaliştii şi se pun în lumină cei mai cei „regi” daci şi domni medievali, care îl anunţă, cum pot şi ei, pe marele conducător al epocii. Românii devin primii din lume la mai toate categoriile, mai ceva decât chinezii. Este ceea ce se numeşte protocronism, definit foarte inspirat de autoare ca „prezentificare a faptelor istorice” (p. 51). Până la urmă, tot cuvintele lui Ceauşescu redau cel mai bine concepţia epocii: „Noi, comuniştii, suntem continuatorii a tot ceea ce are mai bun poporul român...” (p. 225). Cu mica precizare că tot ei, comuniştii, au stabilit „ce are mai bun poporul român”!

Spre finalul regimului, „această istorie romanţată, uşor digerabilă, total neproblematizantă şi nu în ultimul rând glorioasă, devenise agresivă prin repetitivitatea discursului şi dozele servite cu promptitudine aproape zilnic în toate mediile” (p. 297).

Oricare a fost politica istoriei de-a lungul celor 45 de ani, scopul a fost acelaşi: crearea omului nou. E firesc să ne întrebăm în ce măsură a reuşit. Desigur nu atât cât şi nici aşa cum şi-a dorit. Regimul nu a creat obedienţa deplină faţă de „statul omniprezent”, nu a eludat din conştiinţe „ideea de împlinire individuală” (p. 20), că altfel nu ar fi căzut. Simona Preda vorbeşte de „o saturaţie faţă de istorie” (p. 298) şi de „antipatia populaţiei faţă de conducerea politică” (p. 93). Just! Dar dincolo de starea din 1989, lucrurile trebuie nuanţate. Comunismul a creat (şi) în ceea ce priveşte raportarea la istorie un mutant. Un om nu atât de nou cât ar fi dorit, dar, oricum foarte durabil şi procreativ, dovadă că eliminările şi revizuirile imediat postdecembriste nu au adus o schimbare esenţială. Ele au vizat în special aspectele vădit marxist-leninist-ceauşiste şi prea puţin pe cele sulfuros-naţionaliste. Românilor le vine încă greu să creadă că dacii nu au creat o super-civilizaţie sau că Mihai Viteazul nu a fost un luptător pentru unitatea naţională. Omul nou e încă rezistent la reînnoire. Vechea paradigmă a fost spartă, dar destule bucăţi din ea mai stau în picioare.