Rusia... Mi-au trecut, de-a lungul vremii, destule prin minte despre ea. Copil fiind, imediat după zaveră, auzeam peste tot cât e de urâtă şi de rea. Când în şcoala noastră s-a creat o clasă de engleză, nu era loc decât pentru o elită; plebea avea să mai rămână o vreme la... rusă. Selecţia s-a făcut printr-o probă la... franceză. Nu mă puteam gândi atunci la Tolstoi! A rămâne la rusă ni se spunea acasă însemna ratarea vieţii. M-am mai dezmeticit în adolescenţă, după ce am văzut filmul Zoya (după un roman de Danielle Steel). Am început apoi cu istoria & politica şi gândurile mi s-au încâlcit. Mai rău în ultimii ani! Cum scrierile
s-au înmulţit până când au ajuns maldăr prin hypermarket-uri, m-am simţit adesea intrigat. Ultima oară, recent, când am început să citesc Saga dinastiei Romanov, a lui Jean des Cars.
Enervant de prolificul autor de literatură cu subiect istoric a scris acum o poveste cu ruşi, care începe înainte de anul 1000 şi se încheie cu momentul marii iertări, în 2008. Recomand! Dar nu povestea m-a împins să scriu aici, ci cuvântul înainte, În căutarea trecutului pierdut. Era să spun că aici e vorba despre Rusia de azi. Dar nu, e Rusia de ieri sau de acum câteva zile, căci cartea a apărut în franţuzeşte în 2010. Sunt lucruri pe care le-au mai spus şi alţii, dar, acum, dat fiind felul scriiturii, mi se pare că ele au şansa să ajungă mai uşor la un public larg.
Deşi nu spune numai lucruri bune despre Rusia lui Putin, una peste alta des Cars creează o imagine nu neapărat pozitivă, dar atrăgătoare, oricum mai bună decât cea a vesticilor care cred că Putin este diavolul deghizat în autocrat. Am citit de mai multe ori, pentru a fi sigur că nu-mi scapă antifraza. Nu cred să-mi fi scăpat. Azi, şochează, încă de pe prima pagină, opinia (repet, din 2010) că expansionismul sovietic a dispărut ca şi Cortina de Fier. Putin nu este nici Molotov, nici Brejnev, după cum nu este nici stafia lui Stalin (de Cars, 9). El a început o muncă de titan [
] pentru a readuce la viaţă statul rus şi a reuşit: se poate vorbi de o veritabilă restauraţie, ba chiar de o reconstrucţie a autorităţii publice (de Cars, 12-13). În ceea ce priveşte politica externă, ea poate părea brutală în ochii democraţiilor adormite de confortabila şi molatica viziune europeană care s-a strecurat în veşmintele învechite ale naţionalismului. Moscova îşi apără interesele. Putem înţelege acest lucru cercetând o hartă: vom avea o lecţie de geopolitică (de Cars, 15). Bine, bine... Dar apărarea intereselor face ca acţiunile să nu mai poată fi considerate brutale? Înţeleg că scriitorul-istoric nu avea experienţa Crimeea-Ucraina, dar Transnistria şi Georgia erau suficiente măcar pentru a îndemna la reţinere. Şi după trezirea statului, urmează trezirea mai surprinzătoare a patriei mamă. Lui Putin i se recunoaşte un curaj rar, fără precedent: cel care constă în a privi istoria în faţă. În bloc. Ce este bun şi ce este rău. Simt nevoia unui emoticon de LOL, căci acelaşi autor care ne spune că Rusia actuală nu mai ezită să amestece cu aceeaşi fervoare amintirile despre Rusia de dinainte de Revoluţie şi cele despre URSS, citează din Putin, care cerea ca noua istorie să-i facă pe tineri mândri de ţara lor şi să se înceteze să se mai impună ruşilor un sentiment de culpabilitate (de Cars, 16-17). Vasăzică, ideea e de a privi întreaga istorie pentru a alege din ea tot ce cultivă impresia grandorii, fără nicio teamă de contradicţii. Reabilitarea cu pompă a familiei imperiale şi cea a lui Stalin pot sta bine la un loc. Churchill spunea (citat trunchiat chiar pe coperta cărţii lui de Cars) că Rusia e o şaradă învăluită în mister în interiorul unei enigme. Deşi recunosc asta, intelectualii occidentali au mereu impresia că pot pătrunde şarada, că pot privi Rusia în faţă, deşi chiar ei admit că Rusia nu are o faţă, nici măcar feţe, ci numai colţuri. Fraza a apărut un adevăr: dacă Uniunea Sovietică era un sistem, Rusia rămâne o civilizaţie (des Cars, 23) m-a trimis cu gândul la cea căreia Jean des Cars îi dedică lucrarea: Hélčne Carrčre dEncausse, cel mai vechi, mai harnic şi mai priceput istoric al Rusiei din Europa actuală.
În cartea sa din 2010, venerabila cercetătoare se întreba dacă mai e cazul să ne temem de Rusia. Şi răspundea, dar nu prea clar. De fapt, se întreba dacă în loc să ne temem de Rusia, nu ar fi timpul să încercăm să o înţelegem, să înţelegem că, împărţită între două lumi, această ţară imensă se identifică totuşi cu Europa şi că tot cu Europa vrea să-şi împartă în continuare destinul?. Şi adăuga: Aici ne revine şi nouă datoria de a contribui la clarificarea lucrurilor (Carrčre dEncausse, 225). O dată în plus, istoria a contrazis previziunile (chiar dacă mascate în interogaţie) ale istoricului. Ne aflăm, mai degrabă, în faţa unei mostre de wishful thinking. Întrebarea importantă e, după mine: care noi? Noi, europenii? Sau noi, intelighenţia europeană? În fond, totul se reduce la a doua variantă.
Intelighenţia a vorbit permanent despre o presupusă particularitate a Rusiei şi a ruşilor, despre faptul că la ei totul e la fel şi totuşi altfel, că sufletul rus e aşa şi pe dincolo (în contradicţie cu amintirile românilor). Pentru asta, asamblează colţişoare din tot ce pot percepe, învăluindu-le într-o aură de măreţie. Acest lucru convine de minune Rusiei, căci şi ea face acelaşi lucru. Aşa se arată şi propriilor cetăţeni şi celorlalţi. Vrea să fascineze cu orice: Ecaterina cea Mare şi Elena Lenina, Dostoievski şi Limonov, Borodin şi Vîsoţki, vodka şi matrioşka, vintage-uri ţariste şi sovietice. Toate sunt menite să creeze impresia că Rusia e o civilizaţie. La câte contradicţii se pun laolaltă, e greu să convingi. Dar nu contează... Alain Besançon îl cita pe Putin, care la rândul său cita un poet de secol XIX: În Rusia nu poţi decât să crezi (Besançon, 83). Tot el, surprindea, printr-un citat din Dostoievski, ceea ce Rusia vrea să inducă: Noi avem geniul tuturor popoarelor, dar avem în plus geniul rusesc; aşadar, noi putem să vă înţelegem, în timp ce voi nu ne puteţi înţelege (Besançon, 81). Concluzia sa, în linia marchizului de Custine şi a lui Jules Michelet, e că, de fapt, civilizaţia rusă, aşa cum se prezintă, e un imens palat al iluziilor şi al mirajelor (Besançon, 143), dar... Inteligenţa se rătăceşte mai lesne când e mânată de simpatie (Besançon, 144).
Besançon e poate cel mai cunoscut, dar nu singurul cu astfel de idei. Hélčne Carrčre dEncausse o citeaza pe Lila Şevţova, care vorbeşte despre pretenţia eronată a Rusiei de a oferi o civilizaţie alternativă la lumea occidentală, pentru că, rupându-şi legătura cu cultura tradiţională, se află într-un stadiu de civilizaţie nedefinit (Carrčre dEncausse, 224). E un lucru observat de mult: oricât de sclipitoare ar fi cultura rusă înaltă, rusul de rând, dincolo de propaganda care i se oferă, e vulnerabil în faţa culturii pop occidentale, mai atrăgătoare şi mai digerabilă.
Marea eroare a intelighenţiei europene preocupate de subiect vine din credinţa că poate desluşi Rusia. Or nu degeaba Andrei Pleşu numea ruseşti marile întrebări fără răspuns. Am spus deja, jocul cu bucăţelele în căutarea unui tot merge mână în mână cu insidiosul soft power rusesc; se cultivă fascinaţia europenilor faţă de Rusia şi bizara lor toleranţă faţă de acţiunile concrete ale Rusiei. Şi hai să zicem că şarada ar fi spartă
Cu ce ar ajuta asta la rezolvarea problemelor contemporane? Nu căutăm oare prea mult spiritul, când e vorba de chestii geopolitico-economice? Chiar considerate în termeni huntingtonieni (ca tensiuni sau conflicte între civilizaţii), violenţele pot fi gestionate altfel decât pragmatic?
În final, îndrăznesc să spun direct: (prea) mulţi s-au înşelat de-a lungul vremii, inclusiv nesecatul izvor de citate, Winston Churchill. După mine, marea minciună rusească e tocmai inducerea ideii că Rusia e o enigmă impenetrabilă. Atâta vreme cât ruşii sunt mândri de enigma lor, iar vesticii se chinuiesc să îi dea de cap, Kremlinul îşi pune în practică planurile pământeşti. Pot fi acuzat de conspiraţionism, dar am de partea mea un gânditor de ştaiful lui Alain Besançon. Şi, oricum, în materia asta, nu se poate decât specula...