Am ştiut că Lucian Boia are de gând să scrie această carte, de când l-am auzit spunând apăsat, în toiul dezbaterii despre România altfel, că „statul naţional unitar” România (Mare) a fost mult mai puţin românesc, etniceşte vorbind, decât România Mică (Vechiul Regat). O spune din nou, mai apăsat acum, adăugând: „S-ar zice că tocmai relativul deficit de omogenitate naţională a îndemnat la folosirea unui termen menit să-l compenseze” (pp. 53-54). E o constatare – scuzaţi! – la mintea cocoşului, dar un subiect prea bun pentru un public (mai) larg. Nu avea cum să-l lase deoparte.

O spun direct: recenta carte nu aduce nimic nou pentru istorici şi nici măcar pentru pasionaţii mai aplicaţi. Datele sunt destul de clare şi destul de uşor de găsit. Asta a fost direcţia: România – care, imediat după 1918, avea aproape o treime din populaţie minorităţi etnice – s-a „românizat” continuu, ajungând azi mai „românească” decât oricând, de la Marea Unire încoace. S-a omogenizat ca urmare a mai multor procese (dorite sau nu de conducători): asimilare (prin diverse mijloace: educaţie, industrializare, urbanizare ş.a.), schimburi de populaţie, emigraţie ş.a. Nu e o excepţie, toate statele au avut tendinţa de a se „naţionaliza”, chiar dacă unele nu au reuşit, iar câteva nici nu au supravieţuit. Impresia eşecului – cultivată de naţionalişti – a existat şi în România interbelică şi – hai să recunoaştem! – există, la unii români, şi azi. Mai sunt oameni care cred că pe aici sunt încă prea mulţi „neromâni” şi/ sau că ei au un rol prea mare în politică, economie, cultură etc. Lucian Boia spune clar că nu e aşa: „Sintagma din Constituţie, stat naţional unitar, a ajuns să fie aproape adevărată” (p. 126).

Lucrurile astea trebuie spuse. Mi-ar plăcea să nu fie aşa, dar e. Mi-ar plăcea ca ele să fie general acceptate şi să putem trece dezinvolt peste. Istoricii le ştiu, dar parcă ezită să vorbească. Lucian Boia, nu. Într-un fel, nu e bine că le zice chiar domnia sa. Dat fiind modul în care e perceput, există riscul ca spusele să-i fie considerate ori „dezvăluiri senzaţionale”, ori „acţiuni anti-româneşti”, după predispoziţia fiecăruia. Nu e cazul. Nu e mai nimic spectaculos/ scandalos în carte. Merită citită, cu toate slăbiciunile uşor sesizabile. Subiectul, oricât de superficial ar fi fost tratat, necesită atenţie.

Ca un pariu, cred că pot face un inventar al pasajelor care, rupte din context, pot scandaliza: în România antebelică, ruralul era apare aproape integral românesc, „oraşele însă (acolo unde se fabrică modernitatea românească), sunt multietnice şi multiculturale” (p. 24); „În logica de astăzi, Dobrogea [în 1878, n. M.G.] […] s-ar fi putut constitui într-un stat aparte, cu profil predominant islamic (aşa cum s-au petrecut lucrurile recent în Bosnia şi în Kosovo)” (p. 26); „în logică finlandeză, maghiara ar putea fi limbă oficială în România” (p. 57); „fapt este – detaşându-ne de interpretările simpliste – că şi maghiarii, nu numai românii, pot invoca drepturi asupra Transilvaniei. Drepturile româneşti sunt mai consistente […], dar nu exclusive” (p. 96). La acestea se adaugă unele momente în care autorul pare luat de val şi dă faptelor prea mare anvergură. Eu unul nu pricep de ce e „de-a dreptul senzaţională” (p. 71) – iar, două pagini mai la vale, devine „faimoasă” – o circulară din 1923 prin care ministrul instrucţiunii îi soma pe învăţătorii basarabeni să nu mai folosească limba rusă în şcoli. La izul senzaţionalist mai contribuie şi aparatul de marketing, care, pe coperta a IV-a, vorbeşte, pentru România Mare, de „o diversitate de naţionalităţi ca niciunde în Europa”. Se vede clar –şi din carte, şi din afara ei – că nu a fost aşa. Spun doar: RSCS/ Iugoslavia.

Mă aştept ca vorbele de mai sus să declanşeze – pentru a câta oară? – un val de atacuri împotriva lui Lucian Boia: de la faptul că, pe pagina 105, face două greşeli de datare (nici Regiunea [Mureş] Autonomă Maghiară nu a dispărut, nici PMR nu a fost redenumit PCR în 1966) („atâta lucru nu ştie!”), până la filonul italienesc din ascendenţa domniei sale („nu e român, de-aia...”). Dar astea sunt prostii! Dacă e ceva de reproşat, e vorba de aerul improvizat al cărţii, cam prea „eseistic” pentru gustul istoricilor, accesibil, dar şi posibil derutant, pentru restul lumii.

Şi mai e ceva foarte important! Deşi opiniile lui Lucian Boia cu privire la „naţiune” şi „naţionalism” sunt ştiute de mult, discursul său actual e, pe alocuri, ambiguu, iar ambiguitatea sa ilustrează dificultăţile de a opera, „nenaţionalist” cu conceptele de „etnie”, „naţiune”, „naţionalitate”. E greu, recunosc, să rămâi consecvent în concepţia civică/ politică/ voluntaristă/ franceză despre naţiune. „Simplificând puţin conceptele, am spune că etnia e un dat natural, iar naţiunea, o construcţie politico-ideologică” (p. 131). Rezon, de la mulţi citire, dar în altă parte ni se spune că „identitatea etnică sau naţională nu ţine de biologie, ci de cultură” (p. 36). Mai la mijloc, când vine vorba de limbă ca marcă a apartenenţei etnice: „până la urmă, opţiunea culturală nu e mai puţin semnificativă decât originea” (p. 45); limba e „caracteristica principală a etniei” (p. 131). Cred şi eu că „un român rusificat […] deja este rus, nu mai e român” (pp. 49-50) şi că „bulgăroii” şi „grecoteii” lui Eminescu „mai toţi deveniseră români şi erau consideraţi ca atare”, „indiferent de proporţia de «sânge străin»” (p. 34). În veacul fanariot, elitele româneşti ajunseseră să aibă „o proporţie însemnată de sânge grecesc”, două rânduri mai sus vorbindu-se de o „simbioză socială şi culturală româno-grecească” Aş părea prea chiţibuşar dacă aş încerca un inventar al cazurilor în care (nu) sunt puse între ghilimele cuvintele „sânge” şi „etnie”. Nu ştiu ce relevanţă are, dacă adoptăm logica franceză a naţiunii, că Mihai Viteazul era „fiul unei grecoaice”. Singurul rost ar fi să lovească în naţionalismul etnicist, dar mi se pare o lovitură cam puerilă.

Îndrăznesc să spun că aceste inconsecvenţe nu sunt o problemă individuală. Oricum, impresia mea e că, vorbind despre Lucian Boia, ne îndepărtăm de subiect, anume românii şi românizarea.

Pentru mine, partea cea mai interesantă, pe care aş fi dorit-o mai dezvoltată, se referă nu la românizarea etnică, ci la cea strict culturală, cu două componente: (1) atenuarea diferenţelor culturale dintre regiuni (încă vizibile!); (2) transformarea românilor, din punct de vedere cultural, în ceea ce sunt ei azi. În fond, orice naţiune ajunge într-un fel anume, scăpând, mai mult sau mai puţin, intenţiilor statului care a construit-o. Nu mă încumet să înşir ce nu e bine azi cu românii. Fiecare dintre noi poate întocmi liste lungi. E clar însă că ce nu e bine (ca de altfel şi ce e bine) vine din istorie şi nu are nimic de-a face cu biologia – o spun eu, pentru că Lucian Boia nu o mai repetă explicit de data asta. Şi în istoria asta contează mult, pe lângă altele, experienţa comunistă, care a continuat omogenizarea etnică, a distrus respectul pentru proprietate, i-a „insularizat” pe români, oferindu-le, în faza finală, naţionalism ca paliativ pentru lipsa de libertate. România interbelică, oricât de bântuită de obsesii etniciste, a fost o Românie deschisă… Până şi naţionalişti maniaci aveau surse intelectuale (şi nu numai!) occidentale. Era, e adevărat, un Occident care se cam îndepărtase vremelnic de valorile care îi sunt asociate în mod tradiţional. Dar era ceva… o circulaţie. România comunistă era o Românie închisă (întrecută în ermetism doar de Albania). Naţionalismul a ajuns să colcăie în sine.

Sigur, se poate spune că astfel de discuţii despre cum sunt românii şi de ce sunt astfel nu au dus niciodată la nimic. Oricum, la nimic bun! Aşa e, ori pentru că nu au fost luate în serios – vorbim şi noi să treacă vremea! – ori pentru că au picat în extreme: autoflagelare sau împăunare, nu neapărat sincere şi mereu păguboase.

Lucian Boia e optimist moderat. Vede în alegerea ca preşedinte a unui cetăţean român de etnie germană o posibilă „ilustrare a unor eventuale mutaţii petrecute în societatea românească” (p. 137). În primul rând, ar putea fi o depăşire a naţionalismului etnicist – deşi recunoaşte că „neamţul” a fost mereu în imaginarul românesc minoritarul (cel mai) bine privit. Apoi, speră în formarea unei „mase critice” care va crea „o societate mai ordonată, mai corectă şi mai eficientă” (138). Parcă e un indiciu prea slab, mai ales dacă ne gândim de câte ori, numai în postcomunism, speranţele au rămas speranţe.