Printre multele retorici care mă irită e şi aceea cu „Bunicu-meo a fumat, a băut, a trăit 90 de ani şi a muncit din greu la câmp până în ultimele zile!”. Concluzia imediată, trasă de nu ştiu unde, e ceva de genul: „Da, dar a mâncat numai chestii sănătoase şi a făcut mişcare!”. Mai nimeni nu se gândeşte că acest „tataie”, chiar dacă a existat, nu trebuie luat drept arhetip al ţăranului de altădată. Nu trebuie să ştii multă istorie ca să vezi că nu e aşa. Una peste alta, de bine, de rău, speranţa de viaţă a crescut continuu în ultimele secole. La fel de enervante mi se par şi aranjamentele istorico-estetice de tip „muzeul satului”, nişte (neo)sămănătorisme care îi fac pe ţărani, cu toate ale lor, să pară obiecte de vitrină. Eu unul, în ciuda tuturor idilismelor (divers motivate ideologic) care mi s-au livrat de la grădiniţă până azi, nu am avut niciodată o imagine prea roză a ruralului din trecut, chiar dacă nu am decât informaţii sporadice despre „realitatea” satelor româneşti din secolul al XIX-lea şi primele trei sferturi ale celui următor. Îmi place să spun că, dacă ar fi fost să mă nasc 100 de ani mai devreme, mi-ar fi plăcut să fiu mai degrabă boier („proprietar”) decât ţăran („locuitor”), cu riscul de a fi fost „cosit” la 1907 şi rămas în istorie ca „ciocoi”.

Când am dat peste cartea lui Constantin Bărbulescu, m-au cuprins rapid trei ruşini: (1) că nu am ştiut până acum despre autorul clujean şi preocupările sale; (2) că nu am ştiut câţi şi cât studiază în România istoria medicinei şi a igienei publice; (3) că, deşi m-am plimbat destul prin colecţia de monitoare oficiale, nu mi-a trecut niciodată prin minte să arunc măcar o privire peste rapoartele sanitare publicate acum un secol şi mai bine. Dar de..., de acestea am aflat; mă gândesc cu groază de câte nu oi avea încă habar.

România medicilor... descrie lumea rurală a României moderne, aşa cum rezultă din scrierile medicilor epocii (rapoarte, broşuri, memorialistică ş.a.). Cine erau ei? Medici de plasă („talpa” sistemului sanitar, cei care intrau în contact direct cu ţărănimea), medici primari de judeţ, medici de regiment, medici de spital sau, la vârful ierarhiei, membri ai Consiliului Sanitar Superior, aceştia din urmă, cu nume şi avere, permiţându-şi chiar să opereze în ambulatoriu. Medicul de rând o ducea greu şi îşi făcea greu meseria din cauze materiale (număr mare de comune arondate, distanţe mari, drumuri impracticabile), dar şi... spirituale: reticenţa ţăranilor la medicina modernă (cât era ea – e de notat episodul din 1857, când, la o transfuzie de sânge realizată de Carol Davilla, au murit atât donatorul, cât şi primitorul, p. 68), capriciile agenţilor administrativi la cheremul cărora se aflau şi care adesea îi sabotau. De aceea, tinerii se fereau să ajungă sau se grăbeau să scape din posturile de medici de plasă. În mentalul colectiv al epocii, alegerea profesiei de medic de către tinerii din familiile boiereşti era o decădere.

Mai toţi medicii scriau că starea igienico-sanitară a ţărănimii era jalnică şi, de ici de colo, ne dăm seama că nici cea din oraşe nu era departe. Ţăranii trăiau înghesuiţi în case mici (cele mai multe, bordeie), rău aerisite şi, iarna, rău încălzite, cu ferestre „minuscule, fixe, acoperite cu unicele materiale translucide aflate la îndemâna ţăranului – vezica urinară a porcului sacrificat la Crăciun (ţipla) sau o simplă hârtie unsă cu ulei” (p. 115). După dr. C.I. Istrati, trăiau „în condiţii mai rele ca zuluşii” (p. 98). Mâncau mămăligă şi diverse vegetale puţin hrănitoare. Carne, foarte rar şi gătită foarte simplu. Erau, cum ar veni, „vegetarieni fără voie” (p. 135). Zilele de post însumau cam jumătate din an şi, după cum nota Ion Ionescu de la Brad, „şi când mănâncă de dulce, el tot mai mult posteşte în înţelesul popoarelor occidentale; căci el mănâncă ouă, lapte şi brânză. Cu un ou muncitorul nostru face un prânz” (p. 124). Nici nu prea se spăla ţăranul, ba chiar după unii, nu se spăla deloc. Iată ce scria dr. I.C. Drăgescu: „Sunt oameni care fug de apă, care în toată viaţa lor nu s-au scăldat decât o dată: la botez. Ţăranul de obicei nu face baie decât atunci când din întâmplare cade în apă […]. Unii nu se spală decât o dată pe săptămână, duminica, dar şi atunci dau cu puţină apă pe obraz şi pe mâini” (p. 81). Rezulta „un miros miasmatico-empyreomatico-alcoolic” (p. 79). Căci peste toate astea se adăuga şi consumul de alcool, discutabil după rapoarte şi care ar merita, zic eu, o tratare distinctă. Problema alcoolismului pare, privind retrospectiv, „o frică socială cumulativă”, care nu a putut fi „dominată prin măsuri normative şi raţionale” (p. 185). Consecinţa generală era proliferarea bolilor de tot soiul – în special a pelagrei – şi mortalitatea ridicată – în special cea infantilă.

Constantin Bărbulescu e un cititor extrem de atent la tonul scrierilor. Nu se mulţumeşte să ia de bun ce zic medicii de rău despre ţărani. Vrea să vadă şi cum şi de ce zic astfel. Unii autori, în special din prima jumătate a secolului al XIX-lea, arată o compasiune creştinească, alţii, mai târzii, „în spiritul ideologiei cuceritoare a progresului şi a ştiinţei” (p. 98), sunt dispreţuitori. Pentru unii medici, ţăranul e un rudimentar, o brută, o creatură nu departe de animal. Pentru alţii, mai ales de la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu afirmarea autohtonismelor de varii nuanţe, ţăranul e „bunul român”, care cândva a avut o soartă mai bună (nu se spune când şi cum), iar acum e îndobitocit. „Discursul medical” e „perfect ideologic” (p. 84). Chiar dacă autorul crede că faptul e clar azi, eu zic că e (încă) mare lucru ca istoricii, oricare le-ar fi obiectul de studiu, să îl sesizeze şi să îl accepte.

Una peste alta, imaginea e grotesc-terifiantă şi, din câte am observat, asta au reţinut mai toţi cei care au scris despre carte. Cercetătorului actual îi e imposibil să realizeze o analiză sistematică, pentru că documentele sunt foarte diverse şi, de multe ori, imprecise şi contradictorii. E greu de crezut că tabloul e rupt de realitate, dar el trebuie pus bine în epocă, adică analizat prin raportare la paradigma de gândire a epocii, la „naţionalismul ambient în care plutesc personajele noastre” (p. 56). Descrierile sunt însoţite de o teamă manifestă de „degenerare a rasei româneşti”, a „fiinţei naţionale”. Aparent, după cum o recunoaşte şi Constantin Bărbulescu, degenerarea nu e decât o temă printre altele. De fapt, ea e determinantă: „teama de degenerare a rasei este generatoare de discurs medical” (p. 222). Nu atât starea de fapt stârnea teama, cât aceasta din urmă împingea spre „catastrofism”. Era un fel de ipohondrie naţională. După ce a parcurs vasta „literatură”, autorul e capabil să sesizeze „nesinceritatea” unora dintre scrierile cercetate, tendinţa lor de a crea impresia că anumite cazuri extreme constituie „ţăranul generic” (p. 330). E de apreciat disponibilitatea de a recunoaşte deschis asta. Introducând o atenuantă, într-un fel se autosabotează; reduce din „senzaţionalismul” propriului discurs. Nu ne rămâne decât să sperăm şi într-o bună credinţă a cititorului. Să nu sărim acum să înnegrim de tot istoria şi nici să-i dăm în cap istoricului pe motiv de blasfemie!

Intervalul dintre Unirea Principatelor şi Primul Război Mondial „reprezintă o perioadă fastă în evoluţia României moderne”, cu toate realizările mult clamate, dar asta nu trebuie să ne facă să ignorăm realităţile neplăcute de la baza societăţii şi nici „fantasmele negative ale progresului”, pentru că ele „sunt la fel de reale ca orice fapt social şi trebuie tratate ca atare, iar evoluţia României moderne nu poate fi înţeleasă făcând abstracţie de ele” (p. 218).

Scuzaţi, vă rog, încheierea „de compunere”! România medicilor… este una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit în ultimii ani, chiar dacă prezintă lucruri urâte. În stadiul actual al istoriografiei româneşti, e importantă şi pentru ceea ce (re)aduce în atenţie, dar mai ales pentru că ilustrează un mod raţional, nepărtinitor, degajat de tratare a documentelor. Şi asta în condiţiile în care pasiunea istoricului Constantin Bărbulescu pentru ceea ce studiază poate fi sesizată pe fiecare pagină.