De vreun an şi ceva, istoricii şi nu numai, de la noi sau de aiurea, vorbesc şi scriu intens despre Primul Război Mondial. Nu că nu ar fi şi destule cercetări şi sinteze serioase, dar, cel puţin pentru publicul larg, apar multe „contribuţii” festivist-comemorativ-senzaţionaliste. Prefer să mă ţin la distanţă. Încă de pe vremea vechilor manuale şi a Povestirilor istorice, îmi displac războaiele, în special cele două mari. Recunosc că şi la cursuri am tendinţa de a le expedia. Nu prea înţeleg de ce lumea e interesată de detaliile diverselor lupte. Care e, în fond, plusul de cunoaştere? De ce, pentru admiterea la facultate, a trebuit să ştiu datele, pe stil nou şi pe stil vechi, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz? Am avut mereu impresia că modelul consacrat de expozeu, dincolo de consemnarea efectivelor, a morţilor şi a răniţilor, ignoră oamenii cu toate ale lor, omeneşti.

Pe lângă subiectul „război”, mai e un motiv pentru care existau mari şanse să nu mă apropii de recenta carte a unuia dintre puţinii specialişti români în demografie istorică, profesorul clujean Ioan Bolovan: Transilvania. Şi în cazul ei am o oarecare reţinere – pe care, în discuţii particulare, o observ şi la alţi „regăţeni”. Mi se pare că suntem incapabili să prindem, cât de cât, cum au stat lucrurile acolo. Pentru perioada anterioară Unirii, reducem totul la „chestiunea naţională” românească (Pronunciament, Memorandum, pasivism, activism etc.), iar pentru cea de după, tratăm provincia la grămadă cu celelalte, existând pentru mulţi teama, conştientă sau nu, că relevarea vreunei particularităţi ar pune în pericol integritatea actualului „stat naţional unitar”. Studiile de istorie locală ale transilvănenilor au, de multe ori, la sud şi est de Carpaţi, un aer exotic, fiind primite cu sentimente amestecate. La fel stau lucrurile, probabil, cu receptarea oricăror istorii locale în celelalte părţi ale ţării, dar Transilvania e... Transilvania.

Mi-a atras atenţia mai întâi partea finală a cărţii, „În loc de postfaţă”, o reacţie amplă şi sistematică la Primul Război Mondial..., a lui Lucian Boia. Este una din puţinele polemici serioase (o alta a venit, cu ani în urmă, tot de la Cluj: Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul şi miturile, Univers Enciclopedic, 2002), pentru că argumentele ţin, în primul rând, de istorie, nu de ideologie. De acest gen de intervenţii chiar e nevoie. Discursul dlui Boia nu trebuie nici preluat, nici respins a priori; autorul nu trebuie nici adulat, nici anatemizat, cum se întâmplă cel mai adesea. Trebuie discutat punct cu punct, pentru a vedea ce (nu) susţine factual. Trebuie, oricare ar fi miza: „ştiinţifică, profesională” sau „pur comercială”, aşa cum suspectează profesorul Bolovan (pp. 149-150) şi cum – hai să recunoaştem! – de multe ori e greu să nu suspectezi. În ultima variantă însă, argumentele nu sunt suficiente pentru a-l „neutraliza” pe Lucian Boia; e nevoie şi de o vizibilitate puternică, greu de obţinut de către un autor care nu are intenţia „de a frapa/ şoca publicul iubitor de istorie” (p. 150).

Lucian Boia (şi cu asta îl las în afara prezentei discuţii) şi Ioan Bolovan au ceva foarte important în comun: dorinţa de a apropia istoriografia românească de cea vestică. O transpun însă diferit în practică. Istoricul clujean, bine racordat la Occident (fapt observabil din referinţele de subsol), aduce subiecte şi, fireşte, metode (încă) noi pe aici. În cazul de faţă, se apleacă asupra problemelor demografice ale provinciei (cu date statistice privind zona intra-carpatică, Transilvania propriu-zisă) şi a unor aspecte din viaţa cotidiană a oamenilor din tranşee şi a celor de acasă, din „frontul intern”. Sunt probleme care, cu câteva excepţii, „au rămas în general în afara cercetării istorice din România” (p. 17), care privilegiază „perspectiva bătăliilor şi a implicaţiilor militare inerente” sau pe cea „a eforturilor politico-diplomatice”, adică exact perspectivele despre care spuneam că m-au îndepărtat de „război”.

Cartea e greu de rezumat, pentru că e foarte densă. Imaginea Transilvaniei în război e bogată în detalii. Atâta vreme cât istoricul se fereşte de generalizări şi simplificări, nici nu are cum să fie altfel. Aspectele sunt de multe ori aparent contradictorii. De exemplu, cum se raportau românii la război? În toamna lui 1914, armata austro-ungară număra circa 500.000 de români, care fuseseră îndemnaţi chiar de liderii lor politici şi religioşi (ortodocşi şi greco-catolici) „să rămână loiali împăratului şi să se înroleze în număr cât mai mare” (p. 27). După unele mărturii, au existat chiar zeci de mii de ardeleni, plecaţi în Regat, care s-au întors pentru a se pune la dispoziţia KuK. Asemenea naţionaliştilor din alte zone, şi românii „au privit războiul ca un factor care în final putea conduce la o rezolvare internă amiabilă în politica conflictelor naţionale” (p. 30). Pe de altă parte, încă din vara lui 1914, s-a înregistrat o intensificare a emigrării clandestine (eliberarea paşapoartelor era suspendată) la sud de munţi. Un istoric care ar avea ceva „de demonstrat” ar reţine doar unul dintre aspecte. Apoi, ca în orice război, statul a luat măsuri împotriva unor grupuri: de la început au fost arestaţi sau internaţi în lagăre numeroşi români şi sârbi din zonele de frontieră. Sigur că aceştia au fost victime, dar măsurile autorităţilor nu trebuie privite dintr-o perspectivă naţionalist-îngustă. După cum precizează autorul, ele s-au înscris „în tactica generală adoptată de statele beligerante în timpul oricăror conflicte armate” (p. 45). Intervenţia armatei române, în vara lui 1916, a determinat evacuarea unui număr destul de mare de maghiari şi de saşi (în special elite), dar şi un nou val de arestări, internări, procese ale românilor acuzaţi de trădare. Retragerea trupelor române, după doar câteva luni, a fost însoţită de un proces de refugiere în Regat a multor transilvăneni (după unele estimări, circa 80.000) şi urmată de alte represalii ale autorităţilor „chezaro-crăieşti”.

Starea de război a afectat, evident, şi mişcarea naturală a populaţiei. Analiza datelor din anii 1913-1918 duce la concluzia că reducerea populaţiei Transilvaniei trebuie atribuită „nu atât unei crize acute de mortalitate, cât reducerii drastice a ratei natalităţii” (p. 65). Şi nu putem separa problema natalităţii de cea a nupţialităţii. Nu doar că a scăzut numărul căsătoriilor, dar se constată şi alte transformări: creşterea numărului de căsătorii palungame (în care unul dintre soţi a mai fost căsătorit), creşterea vârstei de mariaj la femei, creşterea numărului concubinajelor (tolerate silenţios de biserică) ş.a.

În aceste condiţii, era firesc ca autorităţile să încurajeze procrearea. „Propaganda pronatalistă a îmbrăcat forme dintre cele mai diverse şi bine dirijate”, constată profesorul Bolovan (p. 92). Numai că nici aici lucrurile nu au fost simple. Războiul a adus şi o sporire gravă a relaţiilor extraconjugale. Bărbaţii erau singuri pe front, femeile singure acasă. Prima consecinţă a fost, normal, răspândirea bolilor venerice. Trebuiau luate măsuri. Reţinem aici doar că a fost adoptat un Regulament al prostituţiei pe frontul sud-estic (care vorbea de „lupta bărbatului contra femeii”) şi că soldaţilor le-au fost distribuite „pacheţele virale”, cuprinzând obiecte de igienă şi protecţie sexuală. Văzând faptele, nu trebuie să surprindă aprecierea că „«meritul» Primului Război Mondial este acela că i-a familiarizat în masă pe bărbaţi cu folosirea prezervativului” (p. 86). Mai mult, se pare că din această epocă datează şi condiţionarea încheierii căsătoriei de prezentarea un certificat medical. Rămâne de cercetat cum modul de viaţă din timpul concentrării a afectat „comportamentul moral şi matrimonial după încheierea războiului” (p. 82).

Studiul îmbină foarte bine analiza datelor statistice cu mărturiile, extrase din memorialistică şi din corespondenţa păstrată la Serviciul Judeţean Cluj al Arhivelor Naţionale. Se constată de aici cât de grea era viaţa soldaţilor (contrar celor vehiculate de propagandă) şi a consoartelor lor, obligate să suplinească deficitul de forţă de muncă, măcinate de probleme afective şi/ sau biologice. Concluziile nu pot fi decât complicate. În Transilvania, ca peste tot, războiul a produs nu doar mutaţii politice, economice, sociale, ci şi „cultural-mentale”. Au fost atinse relaţiile patriarhale, „autoritatea absolută a bărbatului” a fost fisurată, raporturile de gen au început să fie regândite. Chiar dacă se apreciază că, după război, „mutaţiile” au fost şterse (pp. 122-123), e greu de crezut că ele nu au produs efecte pe termen lung. Apare recurent în carte ideea caracterului contradictoriu al războiului: a bulversat şi, în acelaşi timp, a fortificat căsătoria ca instituţie şi raporturile familiale.

Nu am nici un cuvânt pentru a caracteriza tonul discursului. Ioan Bolovan nu are nici antipatica afectare „naţională”, observabilă uneori la ardeleni, nici la fel de antipatica detaşare (uşor) dispreţuitoare, observabilă adesea la cei ce se vor „emancipaţi” (hélas, mă includ!). Încearcă să reconstituie realităţi, fără să le plângă, fără să le judece. Pentru unii, a vorbi despre strămoşii prinşi între două patrii şi având, şi ei, comportamente „lumeşti”, poate părea o blasfemie. Nu! E o istorie!