Cu umorul la români treaba stă cam ca şi cu sarmaua. Au impresia că le e specifică. Nu e greu să dovedeşti că nu e aşa, dar e aproape imposibil să-i convingi, chiar dacă dau din cap aprobator. Nu-s românii singurii fixişti. Am auzit că, la o paranghelie studenţească internaţională, nişte polonezi au sărit la bătaie ca să-şi apere monopolul zacuştii. Am văzut un distins intelectual franţuz stângist care putea să jure că brânza a ajuns pretutindeni pe filieră franceză. Doar mergând pe autostrăzi poţi observa că şi ungurii, şi slovacii şi cehii mai au un pic şi îşi pun gulaş pe drapel. Cam aşa şi cu umorul. Mulţi cred că sunt singurii care îl au şi, eventual, alţii îi copiază fără stil. Românii îi tot dau înainte cu „hazul de necaz” şi „ţara tristă plină de umor”. Ca Bulă pare să nu fie nimeni. De fapt e: tot Bulă, cu nume diferit sau fără nume în alte părţi, bătute şi ele de comunism. Ieşise chiar un banc, cam nereuşit, pe tema asta: Bulă trebuie să fi fost bulgar, că dacă ar fi fost polonez sau sovietic, l-ar fi chemat un pic altfel.

Un jurnalist britanic, Ben Lewis, s-a apucat să caute ce şi cum cu e umorul din timpul regimului comunist. A făcut mai întâi un documentar pentru BBC, Hammer & Tickle (2006), apoi a publicat o carte cu acelaşi titlu, în 2008. Traducerea românească din 2015 a păstrat doar subtitlul. Deşi Lewis nu-l pomeneşte pe Bulă (în Index, locul său ar fi fost între Bukovski şi Bulgakov), el e prezent pe aproape fiecare pagină, anonim sau cu diverse nume de rus, evreu, german, maghiar, polonez etc. Pot fi acuzat de cel mai stupid naţionalism, dar cred că britanicul ar trebui chestionat în privinţa acestei lacune, aşa cum şi el a chestionat atâta lume, pentru documentarea altfel foarte densei lucrări.

Cartea e (şi) o colecţie de bancuri (anekdot, cum ziceau ruşii), dar nu una seacă, cum au fost atâtea în ultimul secol. Bancurile sunt puse mereu în poveste. Sunt prezentate întâlnirile cu diverşi foşti oficiali comunişti (printre care şi Paul Niculescu-Mizil), ziarişti, artişti, disidenţi/ opozanţi (printre care Lech Walesa), (presupuşi) specialişti occidentali sau estici în umor. E şi o carte de istorie, un instrument ajutător pentru istorici şi o bună iniţiere în istoria comunismului pentru publicul larg occidental şi pentru publicul tânăr răsăritean. Are şi o fărâmă de roman de amor. Sunt foarte tari fragmentele în care autorul îşi dă proba propriei măiestrii de umorist: scenariul unui episod pilot dintr-un sitcom cu sovietici, numit Familia Zimpsonovici, visul participării la un concurs de cultură generală alături de Marx şi Stalin ori episodul în care jurnalistul britanic îi bombardează cu bancuri pe sărmanii trabantişti (nostalgici sau neocomunişti) est-germani.

Acestea fiind zise, e evident că autorul nu are pretenţii ştiinţifice. Şi e bine că nu le are; i-ar fi distrus cercetarea. Are însă o rigoare pentru care poate fi invidiat de mulţi istorici şi sociologi. Şi mai are o igienică sensibilitate la nuanţe. Urmăreşte, aşa cum am fi fost cu toţii tentaţi, câteva ipoteze: (1) bancurile politice din timpul comunismului au reprezentat un tip nou şi clar conturat; (2) ele au atacat un sistem lipsit de umor sau care a propagat un umor jalnic; (3) răspândirea de bancuri politice era considerată subversivă şi aspru pedepsită; (4) bancurile au contribuit la prăbuşirea comunismului.

Pentru verificarea lor a parcurs numeroase colecţii de bancuri, publicate, în general în Occident, pe parcursul secolului al XX-lea. A călătorit prin multe state ex-comuniste europene (par să nu îi fi scăpat decât Bulgaria şi spaţiul iugoslav) pentru a purta conversaţii şi a cerceta arhive. Nu s-a oprit doar asupra umorului de opoziţie, ci şi asupra celui cu voie de la stăpânire: reviste satirice, spectacole de stand-up, show-uri TV etc. Pentru comparaţie, a încercat să vadă cum au stat lucrurile înainte de comunism, în Rusia ţaristă, şi, mai târziu, în Germania nazistă şi în zonele ocupate de aceasta.

Au ieşit la iveală multe lucruri, dar nu neapărat acelea la care autorul şi publicul s-ar fi aşteptat. Din fericire, Lewis are o sănătoasă educaţie liberală: „Acolo de unde veneam eu, lipsa de convingeri era una dintre convingerile cele mai ferme” (p. 158). Altfel, ar fi existat riscul să abandoneze totul, nemulţumit, sau să îşi „aranjeze” concluziile. Nu face nici una, nici alta. Ne arată că multe bancuri din vremea comunismului au fost, de fapt, adaptări ale unora mai vechi şi că ele au trecut apoi de la o epocă la alta şi de la o zonă la alta, cu eventuale schimbări de ambient şi de personaje. Decelează câteva categorii tematice: bancuri cu ideologia, cu conducătorii, cu nivelul de trai, cu birocraţia etc. Precizare esenţială însă: „Concentrarea întregii puteri politice şi economice în mâinile statului şi tentativa acestuia de a direcţiona activităţi artistice au însemnat că orice banc care critica viaţa într-o societate comunistă era de facto despre comunism” (p. 338). Chiar şi când se afirma doar ca un mic pervers, hărţuindu-şi profesoarele şi colegele, Bulă lovea în regim. Această „omogenitate unică” (p. 24) ar fi o particularitate a bancurilor din comunism. O alta ar putea fi strategia lor (poate părea exagerat, dar autorul vorbeşte de un „proiect satiric colectiv unic”, p. 190): au „folosit logica statului pentru a-i discredita ideologia”. De aici şi un algoritm: „bancul comunist este obsecvios la un capăt, mult mai ambiguu la mijloc şi antagonist la capătul opus”; „în frazele de început, bancurile simulau fidelitatea şi entuziasmul pentru comunism”, dar alături exista „o critică ulterioară sau simultană, care utilizează frecvent limbajul şi legitimările sistemului” (pp. 190-191). Evident, o teorie „atotcuprinzătoare” e imposibilă.

Cercetătorul a schiţat şi o periodizare: o „epocă de aur” a satirei, tolerată sau chiar încurajată de regim în anii ’20, urmată de reprimarea ei, în anii ’30; o înflorire a bancurilor după moartea lui Stalin, o „epocă de aur” în anii ’60 şi o „stagnare” a lor în ultimul deceniu brejnevian. „În 1979 epoca bancurilor părea să se fi încheiat” (p. 262), scrie la un moment dat Lewis, pentru ca, mai apoi, să-şi dea seama că „în anii 1980, bancurile s-au bucurat totuşi de o revenire. Nu pentru că ar fi apărut multe bancuri noi, ci pentru că bancuri vechi erau spuse în locuri noi, oficiale şi publice – televiziune, conferinţe de presă şi summituri” (p. 337). Cel mai mare colportor a fost Ronald Reagan (recomand o căutare în Youtube), dar, după unele „surse”, nici Gorbaciov nu a fost insensibil. Graţie bancurilor a avut, se pare, revelaţia că regimul pe care l-a preluat în 1985 era „de tot râsul” şi trebuia reformat.

De-a lungul deceniilor, autorităţile comuniste s-au raportat în mod diferit la bancuri şi la umor în general. În unele perioade, cei care glumeau cu „cele sfinte” erau pedepsiţi. Dar aceste perioade nu au fost prea numeroase şi nici îndelungate, numărul victimelor nu a fost prea mare (raportat la total) şi nici măsurile, prea dure. În general, s-a umblat cu avertismente, intimidări, şantaje. Cercetătorul britanic, încălzit cu scrierile hard de istoria comunismului, lasă de câteva să-i scape semne de dezamăgire. Atitudinea comuniştilor a fost ambiguă: au tolerat bancuri, mai ales din acelea cu „multe înţelesuri posibile”, deci care nu erau frontal anticomuniste. În acelaşi timp, au cultivat un umor oficial, de calitate, care, chiar dacă limitat tematic (evident nu putea ataca ideologia ori pe liderii marcanţi) se apropia, uneori până la suprapunere, de cel neoficial, bancurile. „Am crezut că puteam estima ce era interzis şi ce era permis, dar am fost nevoit să renunţ, fiindcă n-am putut stabili un sistem precis de măsură” (p. 207). Istoriografia clasică primeşte o lovitură destul de tare într-una din ideile sale de bază: regimul comunist a fost nu „omnipotent”, ci „imprevizibil”; „era înspăimântător, însă nu din motivele pe care le sugerează istoricii în general” (p. 150).

Marea curiozitate a lui Ben Lewis este dacă/cum au contribuit bancurile la prăbuşirea şandramalei comuniste. Pe parcursul cercetării, el s-a văzut aruncat încoace şi încolo între cele două „şcoli”, minimalistă şi maximalistă. Prima spune că bancurile au reprezentat o modalitate de rezistenţă, „de contracarare a propagandei şi păstrare a adevărului”. În linie freudiană, ele nu puteau oferi mai mult decât „un moment de satisfacţie personală”. În varianta comuniştilor/nostalgicilor, bancurile au funcţionat ca supape ale nemulţumirilor, contribuind astfel la supravieţuirea regimului. Aşa s-ar explica relativa toleranţă. Autorul nu ia deloc în discuţie – deşi, în câteva rânduri, se apropie de ea – posibilitatea lansării/ dirijării bancurilor chiar de către autorităţi. Maximaliştii, orwellieni, văd în fiecare glumă o lovitură, care, alături de altele (de orice alt fel), poate duce la cădere. Evident tentat de maximalism, Ben Lewis s-a declarat de multe ori blocat, dar a perseverat. A tot căutat să stabilească vreo legătură cauzală între umor şi mişcările din 1989-1991 şi nu se poate spune că a reuşit. Ideea pe care o lansează este că bancurile l-au convins pe Gorbaciov că regimul era o „absurditate”, motiv pentru care nu a mai reprimat revoltele, aşa cum o făcuseră predecesorii săi în 1956 sau 1968. E o ipoteză foarte îndrăzneaţă, îmbrăcată într-o concluzie (prea) cuminte, astfel: „Bancurile au «dărâmat» comunismul în sensul că au fost intrinsece criticării comunismului, fiind împărtăşite în cele din urmă de conducători şi cetăţeni şi ducând la prăbuşirea sa” (p. 338).