Există vremuri ale unor teme de cercetare şi/ sau creaţie. Nu au datele unei mode; pur şi simplu, aşa se întâmplă. Anul ăsta mi se pare că a fost vremea fanarioţilor. Au fost Manuscrisul fanariot al Doinei Ruşti şi Aferim-ul lui Radu Jude, Patimă şi desfătare… a Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, Bucureştiul fanariot al lui Tudor Dinu şi am mai văzut, pe poliţele fizice sau webice, alte câteva cărţi, mai de underground academic.

Ca să nu mă ridic prea mult deasupra sandalei (o fac oricum coborând în timp spre o epocă la care nu mă pricep), nu mă opresc decât asupra cărţilor de istorie. M-ar fi tentat să zic câte ceva şi despre film şi despre roman – că doar de la Agopian, nu de la manualul de istorie, mi-a venit pofta de a citi despre chestii cu iz fanariot. Dar mi-e să nu ajung la urâcioase vorbe între artişti şi istorici, despre ce şi cum esteticul, „adevărul” istoric, verosimilul şi alte cele. Aştept vremuri când şi unii, şi alţii vor avea mai puţină încredere în ce le trece prin cap.

La început, m-am gândit „ce ghinion şi pe oamenii ăştia să le iasă cărţile aşa… de un leat”, deşi mi-era destul de clar că editorul nu îşi sabotează două apariţii de un astfel de nivel. Deşi privesc diferit, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu şi Tudor Dinu văd lucrurile asemănător şi cumva – scuze de clişeu! – complementar. Impresia unui slab iniţiat în epocă e că ei se confirmă. Nu prea văd, deşi diavolul e mereu în nuanţe, surse de polemică.

Ambele subtitluri sunt modeste. Lucrurile zise „mărunte” au fost tratate multă vreme drept mărunte – şi, dacă nu ignorabile, oricum, de amintit în treacăt – de către istorici, dar sunt multe şi, în fond, ele reprezintă viaţa. Prea ne-am obişnuit cu istoria devitalizată! „Biserici, ceremonii, războaie” nu spune totul despre cele povestite în Bucureştiul fanariot; lasă deoparte tot ce ţine de geografie, topografie, demografie, feluritele construcţii civile şi, din nou, viaţa propriu-zisă a politiei Bucureştilor, care răzbate mereu în poveste, oricare ar fi subiectul urmărit.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu (C.V.-G.) lucrează ca un arheolog. Strânge informaţiile cu grijă, ca pe nişte cioburi, şi le analizează în parte. Când poate, le lipeşte pentru a obţine o bucată mai mare. Când nu, nu, avansând uneori ipoteze. Tudor Dinu (T.D.), dimpotrivă, pare să-şi fi propus să topească toate informaţiile de care dispune într-o naraţiune fluviu. Frumos e că într-o parte nu se simte lipsa de închegare, aşa cum în cealaltă nu se simt lacunele. Imaginea e, în ambele cazuri, de un pitoresc neforţat.

C.V.-G. ne petrece pe la casele, mesele şi chiar „umblătorile” tuturor, şi mai cu ypolipsis şi mai fără: boieri, popi, prostime de tot soiul (ţărani, orăşeni, soldaţi ş.a.). Ne spune ce mâncau, ce beau, ce fumau, cum pierdeau vremea, cum mureau. Lumea e pestriţă, diferenţele sunt mari. La un capăt se află boierii care „mănâncă mult şi des: de patru ori pe zi şi vreo zece-douăsprezece feluri de bucate la fiecare masă, ultima fiind servită cu puţin înainte de miezul nopţii” (p. 33). La celălalt, sărmanii, ţăranii, „mămăligarii”, care, după ce că nu prea au ce pune pe masă, nici „nu sunt prea inventivi în pregătirea hranei” (p. 25). Până la urmă, vorba ceea: „ţiganu mănâncă când are, românu când îi e foame şi boieru când vrea bucătaru” (p. 23). Timpul şi-l ocupau diferit: cei mulţi munceau pământul, unii îşi ţineau comerţul pe uliţe şi poduri, alţii trebăluiau pe la curţile celor puţini care trăiau „dulcea sastiseală” şi aveau parte de ziafeturi şi preumblări. Două chestiuni, care apar recurent, în poveste, mi-au rămas întipărite în minte. Mai întâi... apa. Apa de băut, de gătit, de spălat. După ce au luat-o direct de la Dumnezeu, adică din Dâmboviţa, eventual cu mijlocirea sacagiilor, din secolul al XVIII-lea, bucureştenii au început să o ia de la Vodă, prin olane şi cişmele. Încă neterminata alimentare cu apă reprezintă, nu se poate nega, o parte importantă a modernizării româneşti. Dar apa a fost şi sursă de necazuri: inundaţii, molime, murdalâc. În al doilea rând, mă tot gândesc la mirosurile amestecate. Doar noxele trebuie să fi lipsit din spaţiul românesc de acum două-trei secole. În rest: plante, mâncăruri, cafele, tutun, mizerii, „duhuri mirositoare”. Notez câteva titluri: „Arome şi dresuri”, „Halene şi miresme”, „Miresme şi mirosuri”, „Mirosuri, duhori, putori”.

Despre apă vine vorba şi la T.D, care dedică subcapitole reţelei hidrografice, băilor publice (turceşti) şi „cişmelelor pentru astâmpărarea setei bucureştenilor”. Dincolo de utilitar şi pitoresc, partea rea e reţinută şi aici: „apa stătătoare căpăta, mai cu seamă în anotimpul estival, un miros greu, sub efectul căldurii ce accelera descompunerea materiilor organice”, aşa că „plângerile cu privire la aerul nesănătos şi mirosurile pestilenţiale constituiau un laitmotiv în mărturiile vizitatorilor Bucureştiului” (pp. 19-20).

T.D ne plimbă prin case chiar pentru a vedea cum arătau casele. Reconstituie pe baza descrierilor de epocă şi a constatărilor arheologilor imaginea curţilor domneşti şi boiereşti (case mari, cu etaj – piano nobile), casele de târgoveţi (negustori) şi „umilele adăposturi ale bucureştenilor de rând” (de fapt, nişte case ţărăneşti, puse „în cuprinsul politiii” sau în afară, determinând extinderea sa). Descrie şi hanurile, de tip caravanserai, atât de frumoase încât mi s-a făcut dor de singurul pe care l-am văzut, cel al lui Manuc, din buricul actual al Bucureştiului. Multele şi pompoasele ceremonii, religioase şi/ sau politice (primirea domnilor, reconfirmarea domniei, învestirile dregătorilor, vizitele străinilor ş.a.) dau impresia unui tablou – scuzaţi, din nou, clişeul! – suprarealist.

Ultimul capitol al Bucureştiului fanariot e o prezentare concentrată a războaielor ruso-austro-turce şi a răzmeriţelor dintre 1716 şi 1821. Pe lângă că strică probabila impresie de farniente permanent, arată confruntările din trecut altfel decât în cvasi-generalizatul stil – nu ştiu cum să-i zic mai bine şi mai scurt – „Sergiu Nicolaescu”. Merită o atenţie specială zavera de la 1821, pusă în lumini bine temperate, care ar trebui să îi inhibe, măcar puţin, pe cei dornici morţiş să-l facă pe „Domnul Tudor” să arate într-un fel sau altul.

Una peste alta, până să intre pe culoarul occidentalizării (delimitat cam ca albia Dâmboviţei vechi), lumea românească nu a fost nici numai „patimă”, nici numai „desfătare”. Dar, tind să cred că, pe termen lung, şi „desfătarea” a avut efect de patimă.

De ce să citească aceste două cărţi un nepreocupat de istorie – sau de bucata asta de istorie? De ce să caute prin gazete textele C.V.-G. (T.D. e, din păcate, mai retras, dar poate aşa îi şade bine unui clasicist!)? În primul rând, de fun. Nu doar că subiectul e simpatic, dar şi scriitura e cel puţin agreabilă. Se adaugă şi expresivitatea involuntară a surselor de epocă, folosită de cei care le citează. Recunosc că îmi propusesem să sar peste capitolul în care T.D. vorbeşte despre lăcaşele de cult (nu doar ortodoxe); nu am curiozităţi legate de arhitectura ecleziastică şi de „programele iconografice”. Am ajuns să citesc cam fără să-mi dau seama. Cei doi autori nu „literaturizează”, dar scapă cu totul de metehnele – cât pe ce să-mi spulbere interesul pentru istorie – ale celor mai mulţi dintre istoricii (răs)copţi din copilăria sau adolescenţa mea. Vorbesc normal când spun o poveste. Mi-a venit, de mai multe ori, în ultimii ani, să zic ce-a zis Barbu/ Barbilian la apariţia Crailor de Curtea-Veche. Acum chiar se potriveşte: „prostescul nostru scris se căftăneşte”.

Vine apoi chestia identitară. La întrebarea „unde s-au dus, când au apus, anii de sus ai gloriei lor?” (trecem peste mitul păcătos şi păgubos al haiducilor!), se poate răspunde simplu: în noi, în felul nostru de a mânca, de a vorbi, de a umbla, de a ne aranja spaţiul public şi cel privat, de a ne uita la străini etc. Ca toate epocile, a lăsat să se evapore destule, dar a şi lăsat destule, amestecate în calabalâcul nostru cultural. Fizic, nu a rămas mare lucru. E chiar surprinzător cât de multe din construcţiile fanariote au căzut încă din secolul al XIX-lea. La fel de surprinzător e însă cât de multe chestii spirituale, să le zicem apucători, au rămas până... mâine, cel puţin. Mă gândesc dacă nu cumva fanariotismul şi comunismul sunt epocile cu cele mai adânci urme culturale la nivel de masă, cele două modernizări strâmbe, cu efect de frână pentru modernizarea dreaptă sau asimptotica sincronizare cu Vestul. Oare românii de azi nu sunt nişte ipochimeni, poleiţi un pic nemţeşte, tencuiţi tovărăşeşte şi poleiţi din nou, euroatlantic, după 1989? Chiar dacă exagerez, e clar că o lectură lucidă a secolului al XVIII-lea atrage atenţia şi asupra „greierilor, puricilor, păduchilor” (C.V.-G.) de azi şi poate... poate împinge la o mică deparazitare.