Am aşteptat febril apariţia traducerii în română a noii cărţi a lui Robert Kaplan. Am fost aproape de a rata acest număr din Ramuri. Când am pus mâna pe carte, am început să citesc într-un galop care nu prea mă caracterizează, ajutat probabil de faptul că ştiam în mare textul în engleză. Nu pot spune că îmi pare rău, dar nici că a meritat. Prima constatare e că multe dintre cele care iniţial mi s-au părut spectaculoase, acum parcă sunt banale. Am, recunosc, o problemă românească: „simţ enorm” referirile din exterior la România. Şi nu am numai eu problema asta. O văd des în spaţiul public. De câte ori nu se iscă focuri de paie când se află că nu ştiu cine, de nu ştiu unde, a zis nu ştiu ce despre ţărişoară şi poporaş? Sigur, asta vine, ca multe altele, dintr-un complex al nebăgării în seamă.

Departe de mine gândul să minimalizez ce zice jurnalistul american, să mă prefac că nu mă interesează, să zic că americanul nu ştie/ nu pricepe (mai) nimic despre România. O vor spune alţii, care probabil vor striga şi că americanul e „de fapt” evreu, ceea ce explică... Mi-e şi groază să mă gândesc ce ar putea explica după unele minţi de români verzi. Eu zic că Robert Kaplan ştie şi înţelege destule... De aici până la aprecierea lui Dennis Deletant că el „înţelege ca nimeni altul România contemporană” e cale lungă. Îmi dau seama că dă bine să pui un asemenea citat pe copertă, dar nu e bine să îl iei în serios. Dacă ar fi aşa, ar însemna că restul lumii nu pricepe o boabă despre „România contemporană”.

În umbra Europei e o scriere eterogenă şi destul de dezordonată. Vorbeşte despre câte în timp şi spaţiu şi alunecă de la una la alta pe câte o firavă idee, senzaţie, amintire. Uneori, deşi evident cele povestite au o legătură cu România, nu e deloc clar care e legătura. Lucrurile apar în carte cam aşa cum îi trec prin cap unui om preocupat de un subiect. Uneori, autorul pare dornic pur şi simplu să spună ce a mai gândit sau descoperit, chiar dacă nu (i) se leagă. Ca să fim cât de cât sistematici, să zicem că în carte se amestecă relatări de călătorie (observaţii şi convorbiri cu diverşi localnici), plonjări în istorie şi consideraţii privind situaţia actuală a Europei de Est.

Relatările sunt cele mai plăcute, deşi, pentru cine a parcurs Fantomele Balcanilor şi, poate, La est spre Tartaria (cărţi la care se face frecvent trimitere), déjŕ-vu-ul e la tot pasul. După ce a călătorit prin România în anii ’80 şi la începutul anilor ’90, Kaplan o face din nou în 2013 şi 2014. E clar că, deşi a spus de mai multe ori că ziaristul nu trebuie să se lege afectiv de ceea ce vede, el s-a legat de România. E clar că e dragoste şi, ca în orice dragoste, percepţiile sunt capricioase. Găseşte Bucureştiul mult schimbat în bine: „un oraş cu atât de multe cafenele, florării şi librării nu putea fi decât civilizat”. Vede, totuşi, că „acestor noi cafenele din Bucureşti le lipseşte eleganţa subtilă – şi mai ales intimitatea – celor din Europa centrală”, ele nefiind „o consecinţă firească a trecutului” (p. 75). E dezamăgit că oraşul în ansamblu nu e „un simbol a ceva”, „reprezentativ pentru o epocă istorică importantă”. Trăieşte „de la o zi la alta, acumulând elemente disparate”, devine un „amestec eteroclit”; dar astfel capătă o „faţă umană”. Una peste alta, în 2013, „din fericire oraşul nu mai avea nimic arhetipal” (pp. 77-78), cum avusese în anii ’80.

La Iaşi, ceea ce „în 1990 avea o aură pur şi simplu deprimantă şi decadentă, acum era pur şi simplu neutru”. Observă „stilul pseudoeuropean pe care-l găseşti pretutindeni” şi crede că „oraşul lui Cuza e încă în curs de modernizare, o victimă a geografiei dificile a României” (pp. 190-191). Trece prin Bărăgan, „esenţa minimalistă a Valahiei” (p. 128). În „câmpia mohorâtă şi plină de hârtoape a Olteniei” (noi ştim că nu chiar!), dă peste un Scorniceşti „mai urât decât Bârladul”, plin de „structuri de fier vechi şi blocuri asemenea unor cazărmi, patrulate de capre şi de câini vagabonzi” (pp. 157-158). La Chişinău, „blocurile de locuinţe din perioada sovietică s-au iţit ca nişte dinţi îngălbeniţi”; doar „unele străzi mărginite de tei dădeau oraşului un aer maiestuos de lume veche care îmi amintea de Puşkin” (p. 226). La Bălţi, „atât de urât era totul, încât mi-a trecut prin cap imaginea unor dinţi stricaţi” (p. 237). Întors dincoace de Prut, „îmi venea să sărut pământul”, căci România avea acum un aer european, oricât ar părea ea „înapoiată şi orientală dacă o priveşti dinspre Occident şi chiar din Polonia” (p. 246). În drumurile sale, ziaristul american a stat de vorbă cu multă lume, oameni de rând, dar şi „intelectuali publici” (Neagu Djuvara, Horia-Roman Patapievici ş.a.) şi oficiali (Ion Iliescu, Traian Băsescu, Victor Ponta, Mircea Geoană, George Maior ş.a.). Din relatările discuţiilor cu cei nominalizaţi, nu se desprinde, aparent, nimic surprinzător pentru cei care le cunosc discursul public.

România i se pare lui Kaplan, preluând formula unui alt vizitator din anii ’80, P.L. Fermor, „cea mai idiosincratică societate pe care a cunoscut-o vreodată” (p. 99). Încearcă să o înţeleagă şi să o explice şi altor occidentali. Îi e greu şi recunoaşte: „Dilema este cum să generalizezi fără a merge prea departe, dar să descrii totodată cu sinceritate ceea ce ai trăit – şi să tragi concluzii – fără să te laşi intimidat de o posibilă sancţiune morală. N-am reuşit acest lucru până acum şi m-am străduit ani de zile să găsesc echilibrul corect. Şi sunt tot mai nesigur pe măsură ce îmbătrânesc...” (p. 100).

Jurnalistul american e convins că studiul istoriei ajută la înţelegerea prezentului. Îşi dă însă seama (privind orientările României şi Ungariei din vremea Războiului Rece şi de azi [2014]) că „trecutul nu este un ghid tocmai sigur pentru prezent şi viitor” (p. 304). Nu tocmai sigur, dar ajută. Cu o condiţie, pe care nu pot s-o exprim mai clar de atât: să ştii să lucrezi cu trecutul. Istoria, chiar dacă nu e nici chirurgie, nici ceasornicărie, are nevoie de nişte abilităţi. Nu ştiu cum se dobândesc, dar mi se pare că Robert Kaplan nu le are. Discursul său istoric are un aer naiv, în primul rând pentru că e prea încrezător în ceea ce spune, deşi a avut acces la surse puţine (ce e publicat în engleză) şi discutabile. Apoi, alege din trecut multe şi diverse pe care, pe româneşte, le pune „cu furca” într-o carte. Prin Moldova „cu crame, prisăci şi ferme de animale”, zăreşte „nişte cai frumoşi” şi precizează: „Caii moldoveneşti erau foarte apreciaţi de turcii otomani, care au reprezentat principala putere imperială în Moldova şi Ţara Românească vreme de mai multe veacuri...” (p. 139). Urmează cam şase pagini de istorie a otomanilor, întrerupte de sosirea la Focşani, „un orăşel tipic pentru noile realităţi moldoveneşti” (p. 146) şi, destul de repede, la Bârlad, cu „un centru al oraşului încă nedefinit” (p. 148), de unde alunecă puţin la A.I. Cuza şi apoi la Gheorghiu-Dej, de fapt la o istorie simplificată a comunismului românesc, bazată pe două-trei cărţi, altfel respectabile. De la Iaşiul de azi pică la România lui Antonescu. Transilvania l-a tras spre „alte aspecte geografice, imperiale, strategice şi chiar filozofice” (p. 258). Urmează câteva pagini despre istoria Habsburgilor, ceva despre Metternich şi direct Pilsudski, cu al său Intermarium (la care se face referire frecvent în carte). După o discuţie cu şeful SRI despre acţiunile lui Putin, „m-am întors cu Iulian Fota la biroul lui de la Cotroceni, construit de Carol I în stil neobrâncovenesc...”. După un paragraf cu „holurile arcuite”, biserica nouă, Cantacuzini, Ceauşescu, intră în scenă „trupul mic şi fragil” (p. 216) al lui Traian Băsescu şi se revine la subiectul Rusia.

Publicul occidental larg nu are cum să înţeleagă prea multe din În umbra Europei... Poate fi doar o lectură exotică. Românilor nu are cum să le lămurească mare lucru cu privire la ei înşişi, dar lectura e necesară; îi poate ajuta să îşi mai lămurească singuri câte ceva, văzând cum sunt percepuţi din exterior, ce atrage atenţia, ce fascinează, ce enervează la ei, cum îşi explică România unii care – vorbă veche! – nu sunt români de profesie.

Partea cea mai importantă a cărţii e însă, după mine, în plan secund. Autorul trage un semnal de alarmă cu privire la pericolul care planează asupra Republicii Moldova şi a României. Semnalul e important pentru că vine într-un moment în care occidentalii par să fi uitat de Rusia lui Putin şi privesc – e de înţeles – în alte părţi, dar şi pentru că Robert D. Kaplan e destul de influent la Washington. Printre peisaje şi povestiri istorice, el spune şi că Rusia face „achiziţii” în Estul Europei, că se teme că „Moldova va deveni în scurt timp un subiect fierbinte de ştiri”, că „lipsa de acţiune [nu neapărat militară, n. M.G.] a Occidentului implică nişte costuri umane incalculabile” (p. 245). Foştii sau actualii oficiali români citaţi sunt conştienţi de lucrurile astea. Kaplan chiar crede că problemele din Ucraina au contribuit la „maturizarea clasei conducătoare din România” (p. 287). Şi mai crede că „un regim Orbán sprijinit de Rusia poate, teoretic, să provoace tulburări anti-româneşti în rândul minorităţii maghiare din România” (p. 304). Nu e însă „teoretic” că „pentru ca Iaşiul să-şi revină şi să triumfe cu adevărat asupra trecutului, Republica Moldova […] ar trebui să intre şi ea în normal. Ceea ce e puţin probabil cât timp Rusia rămâne un stat neliberal”.

Cu toate criticile pe care i le-am adus, pot băga mâna în foc că Robert D. Kaplan e un liberal convins şi nu e deloc amator de conspiraţionisme/ catastrofisme.