Istoria ilegaliştilor comunişti a fost istoria României interbelice, atâta vreme cât ei sau pretinşii lor urmaşi au condus România postbelică. Subit, după decembrie 1989, a fost înlocuită cu varianta mai credibilă şi mai agreabilă a istoriei monarhiei, a partidelor politice, a loisir­ului urban etc. Ceea ce fusese aproape totul a devenit deodată aproape nimic. Multele minciuni, invenţii, exagerări cu care fusese împănată istoriografia oficială au făcut ca totul să pară o minciună. S-a instalat durabil mitul simplificator şi negaţionist al celor 1000 de comunişti de până la 23 august. Ca unul dus de câteva ori cu şoimii patriei la Muzeul Muncitorilor Ceferişti şi Petrolişti (Craiova), mi-a venit greu să cred, când am crescut, că lucrurile alea n-au contat deloc. Dar m-am luat cu altele... De câţiva ani, cercetători cam din generaţia mea au început să scotocească prin istoria comunismului românesc interbelic. E o recuperare, bineînţeles cu un discurs clar diferit de cel(e) din urmă cu 3-7 decenii. Vedem acum că ilegaliştii nu au fost nici atât de mulţi, mari şi tari cum s-au dat ei, nici atât de puţini, mici şi slabi cum s-a zis în „postcomunism”. Imaginea de ansamblu e a unei istorii mai mici, subterane, care are prea puţin de-a face cu istoria „mare”.

Mihai Burcea, un istoric tânăr căruia toată lumea îi recunoaşte abnegaţia şi ascuţimea, pătrunde adânc în subterană urmărind un personaj, dar are grijă să identifice căile prin care cei care o populau puteau, nu chiar rar, să iasă – e adevărat, camuflaţi – la suprafaţă. Dată fiind ocupaţia celui pe care îl studiază, istoricul pune lumina pe mijloacele prin care comuniştii interbelici încercau să îşi transmită mesajele către un public cât mai larg. Avem, pe de o parte, numărul mare de publicaţii (de la fluturaşi la ziare şi broşuri) ilegale, tipărite în case conspirative şi distribuite clandestin, iar pe de alta, textele de propagandă pe care comuniştii reuşeau să le publice în presa legală, „democrată”, de stânga. E vorba, în cazul din urmă, de cotidianele de mare tiraj din Sărindar, Adevărul şi Dimineaţa, dar şi de multe alte ziare pe care le editau legal, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, până când autorităţile se prindeau ce şi cum. În aceste condiţii, devine clar şi de ce o grupare mică, numeric cel puţin, băga atâta spaimă în „stăpânire”.

Gheorghe Crosneff e azi aproape necunoscut şi nici în vremea comunismului nu a fost chiar în prim-plan, deşi figura pe listele de eroi şi câţiva istorici s-au interesat de viaţa şi activitatea lui. În multe privinţe, biografia sa e reprezentativă pentru liderii comunişti din ilegalitate. Bulgar, „mic-burghez” din Cadrilater, la scurt timp după instalarea administraţiei româneşti a plecat la studii la Sofia. Acolo l-a prins războiul, a făcut şcoala de ofiţeri şi s-a înrolat în armata bulgară. A luptat, deci, contra românilor. După încheiere, întors în Caliacra natală, a colaborat asiduu la ziarul comunist Pravda din Bazargic (azi Dobrich) şi a activat în cadrul unei organizaţii „camuflat comuniste”, Prietenii naturii. A intrat în vizorul Siguranţei, care, neputându-l incrimina, l-a lucrat birocratic: în baza unei legi noi şi invocându-se înrolarea în armata bulgară, i s-a refuzat cetăţenia română şi, în 1925, a fost expulzat. În anii următori, s-a numărat printre fondatorii Organizaţiei Revoluţionare Dobrogene şi a umblat mult prin străinătate, asemenea atâtor altor comunişti, cu însărcinări de la Comintern. Siguranţa a încercat în continuare să strângă informaţii despre el; azi, istoricul ne arată că nu erau tocmai exacte. Se ştie că încă din anii ’20 era bolnav de tuberculoză. În 1931 a participat la congresul al V-lea la PCdR de la Gorîkovo, dar nu avem prea multe detalii despre asta.

La începutul lui 1935, a fost trimis în România. Erau vremuri agitate în subterană: trei tovarăşi de seamă evadaseră din închisoarea de la Craiova, chiar în primele zile de ianuarie; peste jumătate de an, alţii, şi mai de seamă (Ana Pauker, Alexandru Moghioroş ş.a.), aveau să „cadă”, adică să meargă la închisoare. Treaba lui Crosneff era să pună la punct prima şcoală ilegală de partid. După un an (mai-iunie 1936, se pare) a fost numit în secretariatul din ţară al PCdR (alături, printre alţii, de mult mai cunoscutul Constantin Pârvulescu), însărcinat cu Agitprop-ul. Devenea, astfel, şeful întregii maşinării de propagandă comunistă din România, în special al ziarului, oficial clandestin, Scânteia. Nu a rămas mult în funcţie, dar Mihai Burcea arată că a fost „o perioadă efervescentă în istoria ilegalităţii PCdR” (p. 72). Realizările noului secretar erau recunoscute în rapoartele interne: „Scânteia a reuşit în măsură însemnată nu numai să apară la timp, dar să fie actuală şi să poată servi, într-o măsură oarecare, de material de directive a [sic!] CC pentru activul lui” (p. 75). Din exterior, Crosneff părea „monitorul Kominternului în România trimis de Moscova ca să îndrumeze şi să controleze mişcarea anarhică din ţară” (p. 83).

În octombrie însă a căzut şi el împreună cu un grup (Nicolae Goldberger, Constantin Pârvulescu ş.a.). La Jilava, a început să îşi simtă din ce în ce mai tare boala şi, când în sfârşit conducerea închisorii a hotărât să îi permită deplasarea la un spital, a murit pentru că medicul a refuzat să îl trateze (6 februarie 1937).

Prin ceea ce a făcut în şi pentru subterană, personajul Crosneff ar fi fost îndreptăţit la o posteritate mai bună. N-a fost să fie. După cum observă autorul, „căderea” grupului Crosneff-Goldberger-Pârvulescu a fost foarte slab reflectată în presă, atât în cea „democrată”, cât şi în cea „naţionalistă şi ultranaţionalistă” (p. 135). Nu există informaţii certe care să explice situaţia, dar Mihai Burcea avansează câteva speculaţii pertinente, bazate pe context: în octombrie 1936, în URSS începuse „Marea Teroare”, PCdR era bulversat de „căderile” repetate cu care se confruntase, iar la vârful său existau unele tensiuni; nu exclude nici posibilitatea unei înţelegeri între comunişti şi Siguranţă, în condiţiile ascensiunii rapide a extremei drepte. Această orientare a obsesiei spre extrema dreaptă ar putea explica şi de ce ziarele favorabile regimului au preferat să marginalizeze ştirile cu/ despre comunişti. Ideea ar fi deci că Gheorghe Crosneff a „căzut” într-un moment nepotrivit.

Dar marea ironie a sorţii e că – oricum ar suna – chiar moartea lui a survenit într-un moment nepotrivit din punct de vedere mediatic. În februarie 1937, întreg Bucureştiul era preocupat de funeraliile pompoase ale legionarilor Moţa şi Marin, morţi în războiul din Spania.

Ce a rămas în istoriografia oficială comunistă despre Crosneff a fost bazat pe povestirile postbelice ale tovarăşilor săi, Goldberger şi Pârvulescu (care au susţinut varianta asasinatului în închisoare, nu pe cea a morţii din cauza condiţiilor proaste de detenţie, pe care Mihai Burcea, pe bună dreptate, o dă ca probabilă). Au fost diferenţe de prezentare de la o epocă la alta, de la internaţionalism la naţional-comunism. Nu se mai putea spune, din anii ’60, că un „luptător de clasă” a fost şi un luptător împotriva României Mari (cum au fost, de fapt, cei mai mulţi, în interbelic). Treptat, figura celui căruia nimeni nu îi nega statutul de erou a trecut în umbră, apoi în uitare.

Istoricul Mihai Burcea dovedeşte mai multe calităţi, între care, după mine, determinarea în identificarea surselor este cea mai puţin însemnată. Remarcabil mi se pare simţul său critic. Nu ia nimic de bun, chestionează tot, nu se resemnează/ inhibă în faţa caracterului oficial al unor documente; nu crede până nu verifică. Apoi, trebuie subliniată abilitatea cu care se descurcă în hăţişurile subteranei. Sigur, în trecut, totul e încâlcit, dar rar se poate vedea ceva atât de încâlcit precum reţelele comuniste din interbelicul românesc. Încâlceala provine aici din însăşi natura mişcării. Acest fapt rezultă chiar dintr-un raport intern, din 1936, pe care autorul îl citează: „Numai sectarismul înrădăcinat [s. M.G] în partidul nostru ne-a împiedicat pe noi să ne ocupăm mai înainte de această celulă. Multe motive, dar mai ales motive de ordin conspirativ care şi ele sunt adesea în munca noastră o expresie a sectarismului nostru [s. M.G]” (p. 76).

Nu în ultimul rând, trebuie salutată onestitatea narativă. Cercetătorul nu a putut găsi toate sursele pe care şi le-ar fi dorit sau de care ar fi avut nevoie. Sunt lucruri rămase descoperite sau neclare, pe care ar fi putut să le mascheze sau să le treacă cu vederea fără să se prindă prea mulţi. Mihai Burcea a preferat să precizeze de fiecare dată golurile sau limitele şi să avertizeze asupra speculaţiilor compensatoare pe care le-a făcut. Lucrarea e ca o piesă reconstituită, în care bucăţile originale sunt clar deosebite de cele adăugate pentru completare.