Oricât n-ar suna, acesta cred că ar fi fost cel mai bun titlu pentru dialogul dintre Tia Şerbănescu şi Cristian Pătrăşconiu. Trântitul uşii se aude de trei ori de-a lungul poveştii, dar nu mi se pare prea important, raportat la ansamblu. Momentele de pierdere a cumpătului sunt excepţii în viaţa şi activitatea Tiei Şerbănescu. În general, s-a ţinut tare şi a pus „totul în grilă”, o grilă clară, chiar dacă nu uşor de definit. Zice: „Am (sper!) luciditate, încerc să am bun-simţ şi onestitate... Şi nu judec oameni, ci fapte şi vorbe în funcţie de acele repere ale grilei”, „în numele logicii, al bunului simţ, ca un jurnalist care încearcă să-şi facă meseria onest, cu puterile şi limitele sale” (p. 269). Mulţi zicem... Remarcabil la doamna Şerbănescu este că grila e observabilă în tot ceea ce spune în carte şi, gândindu-mă înapoi, îmi dau seama că şi în toate Bref-urile pe care i le-am citit. Ca la toţi jurnaliştii, vorbele sunt fapte şi, în cazul de faţă, datorită „grilei”, sunt fapte bune, care au ţinut cât de cât ţara asta pe calea occidentalizării.

Tia Şerbănescu scrie la ziar din 1968. Până în 1993 a fost la România liberă, apoi, până 1998, la Cotidianul lui Ion Raţiu şi, până de curând, la Curentul. Scoasă de pe site în 2016, nu a mai putut nici măcar să trântească uşa. Vreme de 25 de ani, după Revoluţie, a ţinut rubrica Bref, cu texte mici şi tari, ca un ristretto, de regulă despre politică. În lumea noastră plină de stele de bâlci, e un mare ziarist nevedetizat. E adevărat că a şi pus frâne vedetizării, dar, oricum, nu cred că ar fi avut prea mari şanse datorită/ din cauza… grilei. „Mai mereu, de fapt, m-am simţit ca şi cum aş fi la margine, în liga mică” (p. 240). Într-un fel, aşa am simţit-o şi eu, simţind, în alt fel, că nu e aşa. Mi-o amintesc, la începutul anilor ’90, vorbind calm la televizor, când toţi zbierau. Normal că mi s-a părut anormală. A zis ceva despre proprietate şi mama i-a dat dreptate; iar mama nu prea dă dreptate, ea nu e nicicum „de la sine” (Tia Şerbănescu spune despre mama domniei sale că era „monarhistă de la sine”, p. 33). Din păcate, cât a mai scris la România liberă şi la Cotidianul, eu citeam Evenimentul zilei. Am descoperit-o abia în frumosul ziar care a fost Curentul (pe hârtie). Nu prea se potriveşte să spun că am devenit fan, dar înţelegeţi... Iată de ce, deşi subscriu la aprecierile lui Cristian Pătrăşconiu, nu palpit la repetatele declaraţii de iubire („Pe Tia o iubesc...”/„O iubesc pe Tia...”) făcute unei persoane care tot repetă că... mai bine mai uşor cu sentimentele în viaţa publică (atenţie, risc ridicat de schizofrenie!, p. 218). Iar când am văzut titlul „Crucişătorul moral al presei româneşti” mi-am adus aminte de un coleg care l-a proclamat pe Eminescu „Tupolevul culturii noastre”. Tocmai incredibila decenţă a Tiei Şerbănescu predispune la o cădere în indecenţă atunci când se vorbeşte despre domnia sa.

Cărţile de amintiri (dialogate sau nu) au de multe ori un aer care nu-mi place. Mi se pare că omul ori vrea cu orice preţ să spună ceva şi înghesuie întâmplări reale sau închipuite, ori nu vrea să spună nimic şi plimbă vorbele tocmai pentru a masca asta. La Tia Şerbănescu nu e aşa. Spune ce îi vine să spună şi gata, aşa cum, la recomandarea Danei Dumitriu, a scris în jurnal, ca să se descarce. Nu caută anecdota; ea vine când e să vină. Avem secvenţe memorabile cu personaje politice, culturale sau inclasabile celebre: G. Călinescu, Marin Preda, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Octavian Paler, Ion Iliescu (cel dinainte, cel de după – unii ar zice acelaşi), Emil Constantinescu, Ion Raţiu, Monica Lovinescu, Sorin Ovidiu Vântu ş.a. Reţin în special descrierea fricii care a urmat descoperirii jurnalului intim de către Securitate şi episoadele – nu îmi vine să le zic decât ilf-şi-petroviene – cu Petre Mihai Băcanu, care îşi flutura foaia tipărită ilegal, şi cu Emil Constantinescu, care îşi lăsa şoferul să aştepte ore în şir în faţa blocului. Pentru perioada de după 1990, merită atenţie portretul pe care i-l face lui Ion Raţiu. După mitul negativ din primii ani de tranziţie, în jurul gentleman-ului naţional-ţărănist tinde să se creeze un tot mai solid mit pozitiv. Cu grila din dotare, care nu permite idealizări, Tia Şerbănescu îl face să arate mai credibil: nici diavol, nici sfânt, ci politician. Bine orientat, dar politician şi... om de afaceri; pragmatic, dar şi cu o oarecare naivitate.

Deşi cei mai mulţi o cunosc din presa liberă, în carte, Tia Şerbănescu vorbeşte mai mult despre perioada de dinainte. Amintirile domniei sale mi-au ajuns în mână exact când aveam impresia unei crize a discursului despre comunismul românesc, când mi se părea că o naraţiune coerentă despre regimul totalitar devine tot mai puţin posibilă. Am mai câştigat un pic de speranţă. Ceea ce spune atunci când Cristian Pătrăşconiu îi cere să explice comunismul mi se pare acoperitor: „... mereu lipsea ceva – ceva fundamental”; existenţa „era mereu incompletă” (p. 150). Ce lipsea depindea, evident, de fiecare individ în parte, dar şi de „arbitrariul ca regulă”, de „toanele ca principiu de apreciere” (p. 127); „regula era că nu era nici o regulă” (p. 152). Respinge categoric iluzia „izvorului curat al comunismului” (p. 178). Pe sine se plasează cu modestie în cadrul sistemului, ca unul dintre cei mulţi care se străduia să „subexiste”. Spre deosebire de cei mai mulţi însă, Tia Şerbănescu a înţeles bine ce a trăit, s-a „calificat” în comunism şi astăzi poate să îi prezinte „toate tertipurile” (p. 140), să surprindă mai mult decât alţii din esenţa lui negativă – singura lui esenţă. Şi, îndrăznesc să spun, spre deosebire de mai toţi ceilalţi, îşi conştientizează şi şi-a recunoscut public complicitatea: „Da, în toată minciuna din presa comunistă, o parte îmi aparţine şi mie, n-am spus adevărul până la capăt, am participat la diverse partituri ale minciunii acelor vremuri, măcar prin omisiune; lucrând în presă, am participat şi eu la minciuna colectivă şi generală” (p. 170). Dar, până la urmă, cine nu a participat? La nivelul de jos, victimele propagandei ajunseseră şi ele complici. Aşa traduc eu constatarea că dacă „te duceai să stai de vorbă cu oamenii, să te documentezi, ei vorbeau fix în stilul articolelor de la ziar pe care le citiseră. Ştiau deja lecţia” (p. 128). Şi e o lecţie pe care nu au uitat-o nici după aproape trei decenii. Se vorbeşte în continuare limbă de lemn şi nu ştiu dacă e alt lemn. Avem lideri „la fel de nesinceri şi de forestieri” (p. 133) şi nici cetăţenii nu sunt departe. N-aş paria pe inocenţa niciunora, dar asta e altă discuţie...

Grila o face pe Tia Şerbănescu să fie mai mult sau mai puţin pe contre cu oricine. A fost şi în comunism (dovadă că Revoluţia a prins-o exclusă din presă) şi după. E însă moderată în autoapreciere: „E mult conformism în micul meu nonconformism” (p. 32). O vorbă mare, pe care aş vrea să mi-o amintesc ori de câte ori mă supraevaluez!

Recunoaşte şi „binele” de atunci. Spune şi că a avut casă, maşină etc. A putut chiar merge un pic în străinătate. Ca jurnalist la un organ central (asimilat unui activist de partid) avea şi oarecare relaţii şi influenţă, deci privilegii – măcar cărţi putea procura mai uşor decât alţii. Dar atâta vreme cât are în minte ansamblul, binele nu poate fi considerat decât mărunt, marginal şi fără legătură strictă cu natura regimului. Cei care scapă din minte asta, alunecă în aşa-numita nostalgie: „Îşi «amintesc» doar euforia căpătării cartonului cu ouă, nu şi umilinţa şi frigul îndurate pentru a le putea cumpăra” (p. 91). Cred că se poate vorbi de bine în timpul comunismului, nu de bine al comunismului.

Sunt tentat să-mi dau cu părerea şi despre stil, dar, ca neliterat, mă abţin. Oricum, era de bine. Tia Şerbănescu spune de mai multe ori – şi nu pare să se alinte (e, în schimb, foarte sigură pe statutul său de „cititor profesionist”) – că nu e scriitor, ci jurnalist, că îi lipseşte deschiderea de prozator, că e „calată pe suprafeţe mici”, ca un fel de „sprinter al scrisului” (p. 242). Chiar cartea aceasta pare făcută pe bucăţi mici, de unde, cred, şi câteva erori de ghidaj ale intervievatorului. Nu ştiu dacă are sau nu dreptate, dar oricum a scrie texte scurte şi bune nu e mai puţin lucru decât a scrie texte mari şi bune. Sunt mulţi mari prozatori incapabili de „formule concise”. Nu pot să închei fără a enumera câteva expresii, dintre cele care dau farmec textului: „cocoţat pe Revoluţie” (Ion Iliescu, p. 122), „cei care ieşeau din naraţiune” (disidenţii, p. 141), „şcoala vieţii de cadre” (p. 227), „ziarul meu natal” (p. 279).

P.S. Nu, doamnă Tia Şerbănescu, vorbele „Dar, gata, timpul meu a expirat. E vremea lor” nu îşi au rostul. Asta înseamnă să vă îndoiţi de grilă. Timpul dumneavoastră e mereu, iar ei, „corupţii”, „acoperiţii”, „veleitarii”, „inculţii” nu au o vreme a lor, ci doar parazitează vremurile altora.