Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Balcanii au murit, trăiască Balcanii!

        de Mihai Ghiţulescu

Îmi umblă de mult prin cap un titlu: Balcanii pe înţelesul românilor. Cartea despre care scriu acum este un fel de Balcanii pe înţelesul americanilor, dar, până la urmă, e cam acelaşi lucru. De la 100 de kilometri distanţă, nu ştim despre bulgari şi sârbi mult mai multe decât aliaţii de peste Ocean. Privirile în jur ne sunt puţine şi neatente, reflecţiile lipsesc. Deşi nu îmi place persoana a doua plural, o folosesc pentru că are un rost anume în discuţia de faţă. Gândindu-ne la noi, românii, ori nu ne raportăm la nimeni, ori ne raportăm la Occident. Aproape niciodată la popoarele şi statele din jur, cu care avem atâtea în comun! şi situaţia asta, ca toate situaţiile, e rezultatul unei istorii; o subliniază clar istoricul român Daniel Cain în prefaţă: „Redescoperind Europa, am ajuns să-i desconsiderăm, într-un fel sau altul, pe cei de lângă noi” (p. 8). şi unul dintre feluri, poate principalul, este ignorarea.

„Studii balcanice” avem multe şi bune în România, de un secol încoace, dar ele nu reuşesc să iasă din propriul millet, să influenţeze major istoriografia, nicidecum să ajungă la publicul larg. Tind să cred lucrurile se vor schimba în perioada următoare, dar nu îndrăznesc să o spun tare. Unul din motivele pentru care tind să cred este traducerea cărţii profesorului american A. B. Wachtel (Northwestern University).

Cel mai rău mi-ar părea ca balcanicii, în general, şi românii, în particular să aibă reacţii negative la Balcanii lui Wachtel. Cum se poate „prezentarea a 3000 de ani de istorie într-o carte de 200 de pagini”? Cum se poate tratarea „în bloc” a atâtor naţiuni/ state care, cel puţin din punctul de vedere al fiecăreia, sunt atât de diferite?

Sigur că naraţiunea ultra-sintetică a americanului nu e singura posibilă, sigur că are destule erori factuale, omisiuni, interpretări discutabile, dar trebuie să recunoaştem că rezistă. Trebuie să acceptăm că putem fi priviţi şi de către alţii, de la mai mică sau mai mare distanţă, şi să părem altfel decât în oglinda de buzunar.

Primul lucru asupra căruia autorul atrage atenţia este evidenţa – de multe ori, brutalitatea – cu care trecutul (mai mult sau mai puţin închipuit) apare în prezentul balcanic. Cu 1918 avem linie directă, auzim mereu de drepturi istorice, iar exemplul cel mai puternic mi se pare c㠄în afară de amintirea cuceririlor militare, macedonenii le-au mai lăsat moştenire balcanicilor şi o dispută teritorială care continuă până azi” (p. 41). Pentru că grecii o ţin sus şi tare că Macedonia antică era grecească, Macedonia actuală trebuie să accepte oficial bizara denumire de FYROM.

Pentru un neiniţiat, importante sunt mai întâi lucrurile pe care le află despre istoria politică şi culturală a Balcanilor, despre conducători, războaie, limbi, religii, gastronomie ş.a. Se vede clar cât de multe asemănări există, chiar dacă, de la un anumit moment istoric, popoarele zonei au preferat să îşi exhibe diferenţele (adesea menţionate în carte). Tocmai de aceea, pentru balcanici, lectura neutră e imposibilă. Recunosc că şi eu am avut, pe alocuri, tresăriri de nemulţumire. Ţi se poate părea că nu se acordă suficientă atenţie naţiunii tale, că e minimalizată, că nu sunt reţinute chestiuni importante şi, dimpotrivă, se insistă asupra unora minore. Oricum, ce îi irită pe unii îi lasă indiferenţi pe alţii. Când vede scris „generalul Ion Antonescu, membru al Gărzii de Fier” (p. 166), editorul simte nevoia unui asterisc explicativ. Pe pagina următoare, când „Bulgaria, România, Albania” sunt prezentate ca „aliate cu Germania şi Italia” (p. 167), nu mai e nici un asterisc care să spună că Albania a fost, de fapt, complet ocupată de Italia, încă dinainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial. Hélas, l’histoire!

Probabil cel mai greu de suportat este punerea la un loc cu ceilalţi, când fiecare a învăţat la şcoală că e altfel. Pentru american, „ei”, balcanicii, contează mai mult decât „noi”, românii, bulgarii, grecii ş.a. Citez puţin, de teasing! Când vine vorba de „ambasadori culturali” şi de „persoana şi opera poetului naţional ca sursă de mândrie şi punct de plecare pentru o viitoare dezvoltare politică”, Wachtel ne loveşte: „De exemplu, Mihai Eminescu, considerat cel mai mare poet român, este unul dintre acei scriitori balcanici tipici a căror operă a fost plasată în centrul formării culturii naţionale”. Şi spune asta în condiţiile în care crede c㠄opera lui poetică este prin excelenţă lirică şi nu găsim în ea mesaje politice explicite” (p. 126).

Dar, dincolo de poveste, e de discutat concepţia despre Balcani a istoricului american. El identifică trei mari etape. Mai întâi, din Antichitate până în pragul epocii moderne, avem Balcanii „diversităţii şi armoniei”, cum zice subtitlul cărţii, o lume în care indivizi şi comunităţi de tot felul au stat alături, au interacţionat, s-au amestecat, fără să se sinchisească prea tare de diferenţe. Citează, pentru a ilustra, din Ivo Andrić şi din Elias Canetti. Urmează Balcanii „lungului secol al XIX-lea (1775-1922), adică formarea „butoiul cu pulbere”. E vremea când elitele occidentalizate, din diverse zone, au început să cultive acasă ideea naţională şi diversitatea „a devenit dintr-un fapt de viaţă o problemă care nu mai poate fi rezolvată decât prin separare violent㔠(p. 26). Ce s-a întâmplat atunci nu a fost decât o „versiune paralelă şi cumva întârziat㔠a proceselor naţionale vestice, dar pentru că totul s-a petrecut mai „abrupt”, „europenii au început să vadă Balcanii ca pe o regiune măcinată de conflicte etnice eterne, locuită de nişte sălbatici semicivilizaţi (deşi semieuropeni) de neînţeles” (p. 116). În sfârşit, după primul război mondial, pe măsură ce statele naţionale au devenit tot mai naţionale, zona s-a debalcanizat; la mijlocul secolului al XX-lea, Iugoslavia a rămas singura balcanică, în sensul primei etape. În anii ’90, avea să fie singura balcanică în sensul etapei a doua. Apoi şi ea s-a debalcanizat şi astfel Balcanii şi-au pierdut orice sens, devenind, pur şi simplu, „Europa de Sud-Est”. Optimistă viziune!

Nu mi-e clar de ce – dar nu bag mâna în foc că e involuntar – autorul acordă destul de puţină atenţie războaielor iugoslave, ca să nu mai vorbim despre perioada de după. Pentru el, acordul de la Dayton „a pus punct istoriei Balcanilor” (p. 27). Vedem ceva gen Fukuyama şi ne-Huntington: „La fel ca omoloagele lor din Europa Occidentală, statele balcanice au devenit, în cea mai mare parte a lor, democraţii parlamentare monoetnice. Sunt ţări care practică economia de piaţă, puternic urbanizate, cu o populaţie aproape în întregime alfabetizat㔠(p. 189). Ştiu că ori zâmbiţi, ori vă încruntaţi.

Nu e tot! Wachtel are atâta încredere în teoria „sfârşitului istoriei Balcanilor”, încât îşi încheie cartea astfel: „probabil undeva în jurul anilor 2015-2020, Balcanii, aşa cum au fost ei înţeleşi, începând cu finalul secolului al XVIII-lea, nu vor mai exista decât în memoria istorică, artistică şi lingvistică şi în multe ritualuri ale vieţii de zi cu zi. Într-o zi, poate, când termenul balcanizare va fi folosit pentru a descrie evenimentele din alte părţi ale lumii, va trebui să le fie explicat celor care vor locui în această parte a lumii, care este din ce în ce mai mult cunoscută ca Europa de Sud-Est” (p. 190).

Sincer, mi-ar fi plăcut să pot împărtăşi această viziune. Nu aş fi putut, nici în 2008, când a apărut versiunea originală a cărţii, astăzi... Aş vrea ca „balcanitatea” să se reducă la micii, kebapcele, cevapcicii pe care i-am mâncat astă-vară, dar, de atunci, prin Balcani a mai fremătat câte ceva.

Mi se pare că nu Balcanii au murit, ci firava speranţă din deceniile trecute că ei pot muri. Cu toată omogenizarea etnoculturală (evidentă) din ultimul secol, problemele etnice şi religioase din Balcani nu sunt stinse. Vezi Macedonia şi Bosnia-Herţegovina (pe care Wachtel le consideră rezolvate pentru că diversele comunităţi au reuşit să se separe)! Vezi refugiaţii! Apoi, problemele etnoculturale nu sunt singurele definitorii. Decalajele faţă de Occident s-au mai redus, dar sunt încă mari. Geopolitica nu a murit nici ea. Rusia, Turcia...

Despre balcanizarea diverselor zone din Europa se vorbeşte de mult, dar hai să recunoaştem că, în ultimii ani, parcă se potriveşte mai bine! Vedem Scoţia, Catalonia, Padania. Vedem Belgia. Vedem o mulţime de probleme noi, dar care se încadrează bine într-o imagine veche, balcanică.

Detest catastrofismele aproape la fel de mult ca idealismele. E clar că, de o sută şi mai bine de ani, Balcanii se europenizează. De ceva vreme, Europa toată se balcanizează. Cele două procese pot merge în paralel şi nu ştim ce se va întâmpla.

PS. Nu încetez să minunez de un lucru: cum se face că, văzând câte greutăţi au cu trecutul, istoricii încă se mai aruncă să vorbească despre viitor?

 

 

© 2007 Revista Ramuri