Nu mă mai gândisem de mult la controversata carte a lui Lucian Boia, De ce este România altfel?, scrisă în lunile de după marele bâlci politic din vara lui 2012. S-a întâmplat să citesc volumul coordonat de Vintilă Mihăilescu, De ce este România astfel?, fix în iunie 2017, în timpul unui şi mai mare bâlci. După toate cele din ultima jumătate de an, senzaţia de Românie altfel mă chinuie mai rău decât oricând. Şi sunt cât de cât la curent cu bâlciurile din alte ţări, şi din preajmă şi din Occident.

Sunt furios şi-mi vine greu să scriu. Mi se pare că altfel-ul nu poate fi negat, chiar dacă e imposibil de prins într-o definiţie sau măcar într-o descriere general acceptată. Despre descrierea şi explicaţiile profesorului Boia am zis şi eu câte una-alta, pe vremuri, crezând/ sperând că nici domnia sa nu e mulţumit de carte.

Iată acum un întreg volum-reacţie, cu titlu „evident polemic – şi astfel, indirect ironic” (Mihăilescu, p. 7), alcătuit din şapte comentarii critice (Bogdan Murgescu, Daniel Dăianu, Vintilă Mihăilescu, Nicolae Manolescu, Mircea Vasilescu, Paul Cernat, Cristian Ghinea), nouă studii, un dialog şi un epilog despre „avatarurile excepţionalismului românesc în general”. Autorii vorbesc despre „excepţionalism şi ipostazele sale româneşti” (V. Mihăilescu), geopolitică (Valentin Naumescu), geografie (Octavian Groza), „corpul etnic al naţiunii” (Marius Turda), biserică (Mirel Bănică, V. Mihăilescu), „epocalismul interbelic” (Ionuţ Butoi), naţional-comunism (Emanuel Copilaş), capitalismul postcomunist (Cătălin Augustin Stoica).

Toţi comentatorii se arată nemulţumiţi de ideea de altfel. Altfel, cum? Altfel, în raport cu ce? Nemulţumirea nu e neîntemeiată. Lucian Boia induce sau, cel puţin, legitimează un excepţionalism (negativ) românesc. Totuşi, aceasta se întâmplă doar pe alocuri şi mai curând involuntar, din neputinţa de a-şi stăpâni discursul, din omisiunea de a introduce nuanţe la nuanţe. De aceea, cu excepţia contribuţiilor lui Bogdan Murgescu şi Paul Cernat (care, de altfel, nu văd în Boia un „demolator”, ci un „deconstructor de mituri”), celelalte mi se pare că au un aer de overreaction. N-a zis nimeni că suntem „ultimii oameni”, cum a avut impresia Cristian Ghinea (p. 40). E adevărat că autorul luat în obiectiv nu prea vede jumătatea plină a paharului şi nu se uită mai deloc în jurul României, dar nici nu susţine că România ar fi un „caz cu totul excepţional” în rău. Nu ajunge la exagerarea „ca la noi la nimeni”.

Vintilă Mihăilescu scria în cronica sa din Dilema Veche (reluată în volum): „ori avem de-a face cu o geografie simbolică, trivială prin răspândirea sa de larg consum, despre «cealaltă Europă» (mai vulgar spus, Occidentul nu este Orient şi invers), ori România este altfel într-un mod propriu, altfel decât altfelul altor naţiuni învecinate – şi atunci se închide într-o altfelitate incomensurabilă” (p. 21). Sigur România nu este ca Occidentul, e cumva altfel; şi sigur că România are multe în comun cu ţările din preajma sa, fără să fie geamăna vreuneia dintre ele. Antropologul adăuga: „Nu trebuie să ne comparăm cu Occidentul; iar dacă o facem e pentru că dorim să devenim ca acest Occident, nu pentru a constata mereu şi mereu că nu suntem Occidentul – care continuă să devină la rândul lui...” (p. 23). De acord: nu e suficient să observăm altfelul, trebuie să îl înţelegem şi dacă vrem să îl atenuăm, şi dacă (nu pare să fie cazul la vreunul din autorii volumului) vrem să îl păstrăm/ cultivăm.

Cred, de multă vreme deja, că una dintre marile probleme ale românilor (şi, probabil, şi ale altora) e că nu îşi dau bine seama unde/ când/ cum se aseamănă/ deosebesc cu/ de restul lumii. Dau dintr-o extremă în alta, din „ca la noi la nimeni” în „aşa e peste tot”, cu perversa variantă (aparent intermediară) „se întâmplă şi la case mai mari”. Acesta e riscul şi în cazul cărţilor despre care vorbim: după ce Lucian Boia, vorbind apăsat despre altfel, a minimalizat (involuntar, zic eu!) la fel-ul, comentatorii săi, combătând excesul de altfel, tind (tot involuntar) să îl nege complet. Chiar astfel-ul, cam ostentativ, din titlu, îmi pare o negare, slab susţinută. Nu ai cum să nu te întrebi: cum adică astfel? Răspunsul e mai complicat decât la altfel, dar, de data asta, avem varianta arătatului cu degetul în jur. Coordonatorul a precizat, de la început, precaut: „nu putem da un răspuns integral şi definitiv despre «identitatea unei naţii», dar barem să punem o întrebare ceva mai plauzibilă...” (p. 7). De ce mai plauzibilă? E clar că oricine şi orice e într-un fel – să-l luăm pe astfel în sensul slab! – care cuprinde şi la fel şi altfel. Şansele de a contura „într-un fel”-ul mi se par mult mai mici decât pentru componentele sale. Cu convingerea că nu vom ajunge – Doamne fereşte să ajungem! – să clarificăm niciunul din fel-uri, propun să zicem că România e altsfel, ca toate ţările trecute, prezente şi viitoare.

Dincolo de acuzarea excepţionalismului (defetist???), comentariile diferă mult. Vintilă Mihăilescu, de exemplu, spune că „negativismul documentat al lucrării nu izvora dintr-o disperare tragică de tip cioranian, ci din seninătatea bibliotecii” (p. 6), în timp ce Cristian Ghinea are impresia că Lucian Boia „a scris o carte la nervi, se vede că a fost furios, că a simţit nevoia să se descarce. Şi ne-a aruncat şi nouă în cap această furie. De asta spun că m-am simţit aproape abuzat” (p. 37). Nicolae Manolescu sesizează o „lipsă de empatie cu subiectul” (p. 27). Bogdan Murgescu califică De ce este România astfel? drept o o „remarcabilă carte de istorie” (p. 14); pentru Cristian Ghinea ea e, cel puţin în parte, „vorbărie de talk-show” (p. 40).

Studiile reunite în urma comentariilor sunt foarte serioase şi nu doar că rezistă fiecare în parte, dar pot fi indicate ca bibliografie studenţilor. Reunite, sunt chemate să ilustreze „avatarurile excepţionalismului românesc”. De fapt, prezintă mai curând ingrediente pe care excepţionalismele le-au combinat în fel şi chip. „Excepţionalismele românilor au fost totdeauna un bricolaj ideologic, croit cu stofa ideilor occidentale, dar astfel încât să «cadă bine» pe corpul clientului autohton” (Mihăilescu, p. 50). Câteva pagini mai încolo sunt identificate „câteva aspecte de «originalitate» (nu însă de «unicitate»!) ale excepţionalismelor româneşti” (Mihăilescu, p. 59). Altfel înseamnă doar unic sau şi original? Doar întreb.

Ce au în comun toate studiile este pledoaria pentru contextualizare. Se vorbeşte despre „necesarul «demers comparatist» în domeniul religiei cu alte ţări unde ortodoxia e majoritară” (Bănică, Mihăilescu, p. 162). Nimic mai just! La fel, „pentru a înţelege adecvat interbelicul românesc, sunt necesare atât abordări comparative, cât şi perspective structurale ce plasează România interbelică în tendinţele generale ale Europei” (Butoi, p. 209). Şi exemple se mai pot găsi. Dar parcă autorii – unii mai mult, alţii mai puţin – prea vor să arate, aşa cum a zis direct Cristian Ghinea, „că România e banală. E o ţară banală pentru regiunea noastră” (p. 39). Naţional-comunismul românesc, de exemplu, „nu a fost «excepţional». El a fost şi rămâne unic, aşa cum este orice discurs naţional, de altfel; dar este departe de a fi reprezentat o excepţie!” (Copilaş, p. 243). „Capitalismul local postcomunist” nu reprezintă nici el „o excepţie” (Stoica, p. 255). Totuşi, ponderea foştilor nomenclaturişti în guvernele postcomuniste a fost (lăsaţi aşa!) mai ridicată decât în ţările din jur, iar „ponderea membrilor de rând ai PCR şi a activiştilor mărunţi în legislativ şi la niveluri locale de decizie era, foarte probabil, mai însemnată”. De ce asta? „Parţial”, pentru că „proporţional (raportat deci la populaţia ţării) defunctul PCR era cel mai mare partid comunist din lume” (Stoica, p. 261). Curat Boia! Oricum, sunt perfect de acord că „diferenţele nu trebuie însă absolutizate până la a considera România un caz exotic şi unic, aşa cum o face discursul autostigmatizant al unor intelectuali publici sau al unor analişti buni la toate” (Stoica, p. 274).

Aşa este!!! E bine să ne uităm în jur şi să ne dăm seama cum arătăm. De multe ori, pentru a contracara discursuri excepţionaliste, e necesar să constatăm cu voce tare că nu sclipim prin nimic, pentru că „încremenirea confortabilă în excepţionalism poate naşte monştri” (Mihăilescu, p. 308). Nu e cazul acum, chiar admiţând că a alunecat pe alocuri în excepţionalism, Lucian Boia numai „încremenit confortabil” nu e.

PS. Nu pot să rezist şi îmi recunosc plăcerea vinovată de a fi vânat scăpări cu iz excepţionalist ale celor care demonstrează că „excepţionalismul e o problemă naţională serioasă” (Mihăilescu, p. 7). În urmă cu aproape cinci ani, am făcut la fel şi cu De ce e România altfel?. Nu avea rost să le înşir, nici atunci, nici acum. Pe subiectul ăsta, nimeni nu e lipsit de scăpări şi/ sau de contradicţii. Chiar a-ţi sublinia „banalitatea” – fără provocare excepţionalistă – mi se pare o formă (benignă, dar cine ştie?) de excepţionalism.