Prin ochii mei de copil, în 1990, Ion Raţiu era ca un personaj dintr-un film american rătăcit printr-un film românesc. Eu eram ţânc, dar nici adulţii nu erau mult mai copţi la minte, politiceşte. Omul părea ciudat, artificial, stingher. Cum să-ţi dai seama atunci că, de fapt, nu el era problema, ci filmul în care intrase, România? Cum au stat lucrurile, cel puţin la suprafaţă, se ştie: la alegerile din Duminica Orbului, Raţiu a strâns puţin peste 4 (patru)% din voturi, la o participare de 86%. Uşor-uşor, pe măsură ce s-au mai luminat şi imaginea, şi minţile spectatorilor, personajul a început să fie perceput altfel... Papionul lui a trecut de la ridicol la cool. Poate ceva mai mult, dar nu-mi dau seama cât. În ultimii zece ani am auzit de multe ori că trebuia să-l alegem pe Raţiu în 90 şi chiar eu am votat cu Raţiu. Nu ştiu cum se face că am ajuns eu să îi întâlnesc cam pe toţi cei 3% din craiovenii care l-au votat. Mă rog... Venerabilul politician cu papion a devenit, în vremea din urmă, icon al unui curent difuz liberal-democrat. I s-au mai scos în faţă o şubă miţoasă purtată (o dată) peste smoking şi apocrifa rostită în campanie, în faţa contracandidaţilor: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge, ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.
Nu aveam cum să nu fiu fan Raţiu. Nu aveam cum să nu palpit la valorile cu care era asociat. În acelaşi timp, mi-era greu să iau totul de bun. Mă apucă îndoielile ori de câte ori simt tendinţe de viralizare. M-am tot întrebat cine/cum a fost Raţiu ăsta. Se întemeiază pe ceva regretul (sincer?) de a nu-l fi luat în seamă la timp? Era ceva de luat în seamă? Nu a fost/ este oare doar un balon publicitar (reuşit) în care se suflă mai tare sau mai încet? I-am căutat prin interviuri, i-am citit o carte (Moscova sfidează lumea, 1990), dar tot nu mi-era clar. Abia acum pot spune fără ezitare: Ion Raţiu a fost genul de lider de care românii ar fi avut nevoie pentru a defila în direcţia în care (încă) s-au târât şi se târăsc, când pe drum, când pe lângă drum. E concluzia mea după parcurgerea masivului (prim) volum de Jurnal, publicat de curând, cu ocazia centenarului autorului. Se pare că din fericire, lui Ion Raţiu i-a plăcut să scrie, cu îndârjire, în orice împrejurări, după cum apreciază îngrijitorul ediţiei, Stejărel Olaru. A lăsat dulapuri de jurnal, cel apărut neacoperind decât primii 15 ani de exil.
Însăşi biografia este relevantă pentru profilul personajului: tânăr jurist român cu ascendenţă ilustră, a plecat, în 1940, la Londra, pentru a lucra la Legaţia condusă de unchiul său, V.V. Tilea. După câteva luni, noul guvern filogerman de la Bucureşti a schimbat conducerea Legaţiei, dar Tilea şi protejaţii au decis să rămână în Anglia şi să organizeze o mişcare românească în exil. Raţiu s-a implicat puternic, şi-a creat legături în cercurile politice britanice, dar şi în cele ale exilaţilor central-est europeni. În paralel, în timpul războiului, a studiat economia la Cambridge. S-a căsătorit cu Elisabeth Pilkington dintr-o familie bogată şi bine înfiptă în Partidul Conservator , a făcut copii, a dezvoltat afaceri de succes, dar nu a încetat nicio clipă să desfăşoare activităţi în favoarea României şi împotriva regimului de la Bucureşti. A fost un patriot fără derive, cum mi-e greu să cred că poate fi cineva. Raţiu lasă impresia că a fost patriot pentru că nu putea fi altfel. Fără complicaţii filosofico-istorice, fără exaltări, fără (prea mult) patetism! În 1947, când credea că va muri de tuberculoză, a lăsat o scrisoare pe care fiul său, Indrei (n. 1946), trebuia să o citească la 14 ani: Prin tradiţia locului în care am fost născut, micul oraş transilvănean Turda, cât şi prin legăturile familiale, pe care le-am simţit întotdeauna arzându-mi în vine, m-am dedicat întru totul luptei pentru ridicarea poporului românesc. N-am pierdut niciodată din vedere însă scopul larg al emancipării omenirii în adevărata tradiţie umanistă. Copilul, pe care îl înscrisese deja la Eton College, era prevenit: Vei avea acolo ocazia să te instruieşti în tradiţiile unui mare popor, tradiţii care au fost susţinute prin calităţi bărbăteşti, prin eroism şi prin muncă. Tu însă eşti şi vei rămâne român. În străinătate, vei auzi multe abuzuri la adresa poporului din care facem parte (p. 372).
Puţine jurnale spun atât de mult despre autor. Personalitatea lui Ion Raţiu poate fi conturată observându-i acţiunile mai ales, modul de a relaţiona , ideile şi... stilul scriitoricesc.
Crearea şi cultivarea relaţiilor cu oameni pe care îi considera utili cauzei româneşti a fost una din preocupările sale principale, încă de la venirea în Anglia. Mănânc ce pot aici [
] pentru ca să-mi economisesc puţinii bani ce-i am ca să pot plăti mesele prin care îmi fac legături tot de dragul lui Free Romanian [Movement] (p. 118). Trebuie să fi fost foarte bun la asta. Lordul Faringdon (politician laburist) l-a numit a fascinating young man (p. 86). Dar poate cea mai bună dovadă a şarmului şi a abilităţii sale este nepolitică (chiar nepolitică!): acceptarea în conservatoarea familie a soţiei, e adevărat, cu o oarecare reţinere a tatălui: el e singurul om ce nu s-a lăsat influenţat de aparenţa mea de băiat cult, manierat, cu legături şi deştept. Poate el a pătruns mai adânc şi s-a îngrozit!. Şi nu pot să nu-i citez autocaracterizarea: sunt un aventurier, sunt un exilat, sunt sărac, sunt afemeiat, sunt plin de defecte mai mărunte (pp. 98-99). Nu doar că ştia să creeze şi să cultive relaţii, le şi evalua lucid. A fost întotdeauna în preajma lui Tilea (o vreme, un fel de Gatsby al exilului românesc din Anglia), l-a criticat deschis, însă nu s-a alăturat niciodată cu adversarii/ detractorii acestuia; a comunicat cu mulţi dintre ei fără să le scurgă informaţii. Despre Barbu Călinescu (fiul lui Armand) nota: E un intrigant, fără doar şi poate, dar am încredere în el că mi-e prieten (p. 82).
Ideile politice ale lui Raţiu sunt clare. Ataşamentul său funciar faţă de valorile democraţiei liberale a fost întărit de experienţa engleză. Evident un tip de dreapta, nu a respins a priori tot ce înseamnă stânga. Analizând venirea laburiştilor la putere, lua în calcul posibilitatea ca aceştia să nu poată să se târguiască cu ruşii pe picior de egalitate (p. 312), dar şi pe aceea a respingerii ferme a politicii de forţă ruseşti. În plan intern, aprecia introducerea asigurărilor sociale şi a unui oarecare control al statului în economie. Una peste alta, găsea victoria laburistă benefică în acel moment, dar era convins că laburiştii vor fi azvârliţi înapoi la alegerile viitoare pentru că problemele pe care trebuie să le rezolve în următorii cinci ani sunt atât de grele, încât, după părerea mea, este imposibil să o facă cu deplin succes (p. 313). În 1951, Churchill era din nou prim-ministru.
În 90, adversarii au vânturat ideea că Ion Raţiu ar fi fost legionar. Evident, unii au crezut, alţii, nu. Găsim în Jurnal o clarificare după mine, una dintre cele mai sincere şi elegante: Personal am avut mare simpatie pentru legionari, pe vremea când eram la universitate. M-au impresionat sinceritatea, entuziasmul tineresc, curăţenia sufletească, onestitatea şi patriotismul ce ducea până la jertfă [...]. Cu toate acestea, nu m-am înscris în partid pentru că am dezaprobat metodele de luptă. Nu m-am putut împăca niciodată cu crima politică. Ceea ce urmează poate face valuri, poate supăra pe toată lumea, deşi eu zic că nu ar trebui. Să sesizăm doar idealismul; unul din puţinele cazuri (mai sunt câteva în privinţa chestiunilor internaţionale): toate acele calităţi pe care le-am admirat la [Ion] Moţa, de exemplu, pot să fie perfect de bine împerecheate cu spiritul democratic [
]. Dacă putem căsători patriotismul, entuziasmul, onestitatea pe care generaţia noastră a reuşit să le producă, în sânul mişcării legionare, cu spiritul democratic, cu toleranţa şi respectul individului, atunci ne-am făcut datoria. Scria asta în 1949. Să vedem în volumele următoare... Oricum, ideea fundamentală e că spiritul democratic este singurul principiu de viaţă al omului civilizat, căci numai el te învaţă să respecţi pe fiecare individ, pe fiecare seamăn al tău (p. 403). Amin!
La final, despre stil! Am fost plăcut surprins şi recunosc că, după câteva pagini, am suspectat intervenţia pe text a unui ghost writer. Mi-am dat seama că e chiar stilul lui Raţiu când am observat câteva erori de transcriere, când am dat peste câteva descrieri frumoase (vezi peisajul scoţian din pp. 298-299) şi, mai ales, peste (firavele) manifestări explicite ale cultului său pentru rostirea directă, clară, concretă. În 42, îşi făcea autocritica: M-am lăsat entuziasmat. De două ori chiar mi-am dat cuvântul de onoare că ceea ce spun e adevărat. E o mare greşeală. Ceea ce spun ar trebui să aibă înfăţişarea de adevăr pur fără ca să mai fie nevoie să întăresc prin cuvinte de onoare.... În 46, era nemulţumit de o scrisoare a fratelui său: Stilul lui m-a cam supărat. E mult prea înflorit, aproape pretenţios. Ca informaţii am câştigat foarte puţin... (p. 341). Jurnalul nu are deloc balast, e informaţie lângă informaţie. De peste tot se vede că Raţiu a tratat scrisul ca pe o formă de ordonare a vieţii.
Volumul I se încheie cu 35 de ani înainte de revenirea în ţară, dar ideea revenirii apare de mai multe ori. În 42 scria: Vreau să mă întorc în ţară cu orice preţ (p. 98). În 46, deşi conştient că sovieticii vor controla Estul, încă spera la un viitor mai bun şi cerea să candideze pe listele PNŢ; se pare că însuşi Maniu i-a cerut să rămână în Anglia, unde era mai util cauzei. În 49, înţelesese totul: Eu văd un exil lung. La întoarcerea în ţară, nu vom fi noi cei ce am trăit afară de ţară, care vom ocupa posturile de importanţă, ci acei care vor rezista înăuntru. Misiunea noastră însă este cu atât mai mare şi mai frumoasă. Căci nouă ni se cere să reprezentăm suferinţele de acasă pentru ca întreaga lume să le audă; să muncim pentru înţelegerea spiritului vremii şi să învăţăm frumuseţea idealului democratic. Când ne vom întoarce în ţară, noi va trebui să propovăduim înţelegerea acestor idei şi idealuri. Iar până atunci să nu economisim niciun efort pentru a aduce ziua eliberării mai aproape (p. 404).